Instrumentele muzicale românești și dragostea pentru tradiții – elemente ale identității românilor

Instrumentele muzicale românești și dragostea pentru tradiții – elemente ale identității românilor

Muzica datează din paleoliticul mijlociu, atunci când oamenii încercau să scoată diferite sunete cu ajutorul pietrelor sau a bețelor de lemn pe care le izbeau, concepând chiar imnuri diverse și dansuri care acum par ciudate. De-a lungul istoriei, muzica s-a dezvoltat tot mai mult, omul devenind un creator de artă. Instrumentele muzicale au apărut imediat ce omul a învățat să cânte, dar originea lor exactă rămâne incertă. În România se găsesc diferite tipuri de astfel de instrumente, care în altă parte nu mai există sub această formă. Ele fac parte din istoria poporului român, vorbesc despre existența străveche a acestui popor, despre obiceiurile, credințele și legendele sale. 

În articolul de mai jos vei descoperi informații utile despre instrumentele populare românești, despre momentul apariției lor și despre alte lucruri interesante, precum tipurile de lemn care sunt folosite pentru confecționarea lor. 

Cuprins:

1. Instrumente muzicale românești tradiționale- scurt istoric

1.1. Instrumente populare românești de pe vremea dacilor

1.2. Folclorul și instrumentele muzicale populare românești

2. Clasificarea instrumentelor muzicale tradiționale românești

3. Instrument muzical popular românesc din Țara Moților – tulnicul

3.1. Instrument muzical pe cale de dispariție în România

3.2. Tulnicul, instrument muzical românesc tradițional și element de comunicare la distanță

4. Tipuri de lemn folosite pentru confecționarea instrumentelor muzicale românești

1. Instrumente muzicale românești tradiționale- scurt istoric

Muzica este o parte a existenței țăranului român, George Enescu considerând cântecele populare perle în sine. Instrumentele muzicale vechi românești sunt încă manufacturate de către meșterii populari sensibili la frumusețea sunetului și neîntrecuți în realizarea acelor ornamente minunate, pe care le împodobesc frecvent. De foarte multe ori, se observă că meșterii se iau la întrecere care să creeze instrumente muzicale mai frumoase. Este o adevărată expoziție de artă!

Folclorul românesc folosește din cele mai vechi timpuri instrumente tradiționale care fac parte din cultura muzicală naivă, observându-se o împărțire a întregului teritoriul al României în diferite zone folclorice. Acestea din urmă se evidențiază și prin utilizarea unor instrumente muzicale diferite de la zonă la zonă. 

1.1. Instrumente populare românești de pe vremea dacilor

Atestarea unor practici muzicale în rândul dacilor este realizată de diferite izvoare istorice grecești și romane. Principalele instrumente muzicale cu ajutorul cărora dacii reușeau să-și acompanieze cântecele erau:

  • flautul;
  • cornul;
  • fluierul;
  • naiul;
  • instrumentele de percuție (utilizate în special în cadrul diferitelor activități legate de agricultură);
  • chitare – lăute cu gât lung.

Scriitorii care au atestat dragostea dacilor pentru muzică și utilizarea acestor instrumente muzicale sunt: 

  • Strabon;
  • Xenofon (tracii dansau înarmați și acompaniați de flaute);
  • Teopomp (geții făceau solii cu chitarele și cântau tot timpul la aceste instrumente);
  • Iordanes;
  • Aristotel;
  • Pompoius Mela (preciza obiceiul dacilor în timpul funeraliilor de a juca și a cânta).

1.2. Folclorul și instrumentele muzicale populare românești

Muzica în spațiul românesc apare la începutul Evului Mediu, iar acest lucru este consemnat în surse istorice variate. S-au menționat și diferite ritmuri folclorice, iar din secolul al XVI-lea se vor publica diferite partituri și lucrări teoretice. 

Folclorul muzical românesc face referire la moștenirea muzicală a românilor de la sat. Cele mai vechi creații muzicale se referă la:

  • colinde;
  • cântece de pahar;
  • bocete de nuntă sau de înmormântare;
  • balade.

Românii au folosit instrumente muzicale diverse începând cu Evul Mediu, iar acest lucru este atestat de numeroși călători care au trecut prin zona respectivă și care au relatat despre instrumentele muzicale utilizate de către locuitorii acestui spațiu. Un rol important în acest sens l-au avut și documentele pictografice. Poporul român a utilizat foarte multe tipuri de instrumente muzicale întâlnite în practica vremii, chiar aducându-le diferite modificări în ceea ce privește construcția sau modul de folosire. 

<h2>2. Clasificarea instrumentelor muzicale tradiționale românești</h2>

Despre utilizarea instrumentelor muzicale românești nu au scris mulți, dar se remarcă în mod deosebit activitatea și operele lui T.T. Burada și ale lui Tiberiu Alexandru. 

Principalele categorii de instrumente muzicale populare sunt:

  • pseudoinstrumentele (firul de iarbă, tulpina de soc, solz de pește, frunzele unor arbori, coaja de mesteacăn);
  • instrumentele idiofone (clopot, plăci lovite, zurgălăi, pinteni, lanțuri, duruitoarea, bețe lovite, botul caprei, toaca);
  • instrumentele membranofone (toba mică, daireaua, toba mare, darabana, darabuca, buhaiul);
  • instrumentele aerofone (buciumul, fluierul, naiul, ocarina, cimpoiul);
  • instrumentele cordofone (țitera, chitara, cobza, țambalul, vioara, viola, violoncelul, contrabasul).

Câteva instrumente populare tradiționale românești trebuie menționate în detaliu, pentru că reușesc atât de bine să transmită peste veacuri sufletul poporului român.

Fluierul

Este un instrument muzical pus în legătură cu activitatea creșterii animalelor, adică a păstoritului. Sunetul poate fi obținut doar prin astuparea diferitelor orificii cu ajutorul degetelor, aerul reușind astfel să vibreze în tub. 

Fluierul este foarte răspândit în mediul tradițional, variind ca dimensiune și  modalitate de fabricare. De obicei este confecționat din lemn, dar se poate realiza și din metal sau din sticlă. Există două categorii de fluiere: cu dop (cavalul, flautul, piculina, naiul, cimpoiul, ocarina) și fără dop (tilinca, fluierul moldovenesc, fluierul dobrogean, cavalul bulgăresc). Cavalul este un fluier cu tubul cilindric din lemn de paltin sau de alun. 

Naiul 

Acest instrument muzical este cunoscut din Antichitate, dar este utilizat de lăutari mai ales din secolul al XIII-lea. Confecționat din mănunchiuri de fluiere, naiul are diferite denumiri:

  • fluierar;
  • fluierici;
  • șuieraș;
  • muscal.

Cimpoiul

Instrumentul acesta este atestat în mai multe țări de pe glob, dar este cunoscut din cele mai vechi timpuri și în spațiul carpato-danubiano-pontic cu diferite denumiri regionale. Este alcătuit din mai multe părți:

  • burduf (un rezervor din piele de capră, în care aerul intră printr-o țeavă plasată deasupra, prevăzut cu un ventil de piele ce împiedică aerul să iasă afară);
  • suflător (o țeavă situată în partea superioară a burdufului);
  • bâzoi (un fluier fără orificii digitale prevăzut cu ancie simplă, care produce un sunet continuu);
  • caraba (este partea cea mai însemnată, cu ajutorul ei fiind executată melodia).

Cimpoiul românesc actual este realizat din piele de capră, dar nu mai are căutare, doar câțiva bătrâni folosindu-l. 

Buciumul 

Buciumul este un instrument muzical popular cu tradiție în lumea românească, așa cum o menționează, de altfel, o serie de cronicari, și era folosit de păstori în munți. Cuvântul provine din latinescul buccinum și însemna corn îndoit. Tubul are între 1,3 și 3 metri lungime, confecționat din lemn de brad, paltin, frasin, tei, alun sau metal. Se utiliza în special pentru semnalizarea la distanță, pentru comunicarea diferitelor mesaje, dar și pentru călăuzirea oilor și a câinilor. În unele regiuni era folosit și la înmormântări. În spațiul românesc existau 5 tipuri de buciume. 

Cobza

De origine orientală, cobza este cunoscută pe teritoriul românesc încă din secolul al XVI-lea, în Moldova, Muntenia și sudul Transilvaniei. Din păcate, ea a dispărut aproape în totalitate, în ziua de astăzi existând doar câțiva astfel de cântăreți, care activează în cadrul unor ansambluri folclorice. 

Trâmbița

Este un instrument asemănător buciumului sau tulnicului, confecționat manual din tablă subțire de fier, fiind utilizată pe vremuri pentru semnalizare în zonele montane. Nu are o dimensiune și nici o formă bine definită, emite o serie de frecvențe, semnalele emise fiind diverse și au o linie melodică influențată de formulele ritmico-melodice locale. 

Țambalul

Țambalul este un instrument cordofon acționat prin lovire cu ajutorul a două ciocănașe din lemn, învelite la un capăt cu o bucată de material textil. A fost utilizat mai ales în Muntenia, utilizarea lui restrângându-se tot mai mult ulterior. Țambalul românesc este ținut de interpret în zona abdomenului, cu ajutorul unei curele. 

Cetera

Acest instrument muzical este întâlnit în zona Maramureșului și este alcătuit dintr-o cutie de rezonanță pe care sunt întinse patru coarde de metal. Cu ajutorul unei lame de os sau metal, interpretul cântă la cobză cu ușurință, doar melodii simple pentru că este un instrument simplu. 

Drâmba

Este un instrument muzical popular idiofon, în formă de potcoavă, prevăzut cu o lamă care se ciupește cu degetul în timp ce potcoava se ține în gură. Drâmba este confecționată de regulă din oțel, dar un astfel de instrument poate fi creat foarte ușor și din bambus. Româncele o utilizau mai ales în vreme de iarnă, la șezători. 

Ocarina 

Confecționată din ceramică, metal sau lemn, ocarina are forma unui ou mai mare și puțin alungit, la un capăt existând un loc prin care se suflă, iar pe corpul ei mai multe găuri pe care cântărețul le închide cu ajutorul degetelor, ca la fluier. Ocarina este utilizată și de către rapsozii populari, dar și în orchestre profesioniste. 

<h2>3. Instrument muzical popular românesc din Țara Moților – tulnicul</h2>

Tulnicul este un instrument muzical din Țara Moților, folosit de păstorii români din munți (foarte rar se mai utilizează în prezent). Se pare că are origine dacă și a fost folosit pe durata Evului Mediu pentru a avertiza românii în timpul diferitelor conflicte militare. 

Acest instrument muzical este confecționat din lemn de molid în felul următor:

  • se curăță lemnul;
  • se taie în longitudine de la diametru mare la mic, într-o formă de prismă;
  • se pune la uscat la temperatura camerei, ferit de soare;
  • cu ajutorul mezdrelor mari este adus la forma externă a tulnicului;
  • e despicat în două cu ajutorul unui ferăstrău;
  • se scobește pe interior cu ajutorul mezdrelor mici din fier în sensul opus sensului creșterii lemnului;
  • se scobește zona muștiucului cu o sulă fierbinte;
  • se lipesc cele două părți cu rășină (sau cu aracet);
  • fixarea celor două părți se face cu două brățări din aluminiu;
  • lemnul se usucă în 2-3 zile;
  • se folosesc nuielele din jneapăn pentru a-l lega;
  • se decorează și se lăcuiește pentru a proteja lemnul. 

Lungimea tulnicului este aleasă în funcție de experiență, după ochi, ea determinând capabilitatea notelor pe care le va scoate instrumentul la final. 

<h3>3.1. Instrument muzical pe cale de dispariție în România</h3>

Tulnicul este un instrument aflat pe cale de dispariție deoarece la fel dispar meșterii care erau specialiști în realizarea instrumentelor din fier cu care lemnul era modelat, dar și pentru că molidul folosit la fabricarea tulnicului nu prea mai există din cauza defrișărilor masive din zona Apusenilor. 

Deși mulți turiști reușesc să achiziționeze astfel de instrumente muzicale populare, totuși, este bine de știut faptul că ele nu servesc nici comunicării și nici realizării de muzică, ci mai degrabă sunt doar obiecte de decorare ale unei locuințe. 

3.2. Tulnicul, instrument muzical românesc tradițional și element de comunicare la distanță

Tulnicul este un instrument al comunității moților. Tulnicarul sau tulnicăreasa aveau un rol foarte important în societatea lor:

  • separau animalele din turmă;
  • chemau după ajutor;
  • adunau satul în fața unui pericol.

În acele timpuri, în care nu exista tehnologia modernă, tulnicul reușea foarte bine să transmită mesaje la distanță mare sau să facă diferite schimburi de informații. Pericolul era expus printr-un semnal lung, dar, în general, oamenii învățau de mici să distingă perfect diferitele sunete.

4. Tipuri de lemn folosite pentru confecționarea instrumentelor muzicale românești

Specialiștii în domeniu sunt de părere că lemnul utilizat în acest scop trebuie să aibă structură omogenă și niciun defect. De aceea, el trebuie uscat bine, să fie vechi și să aibă inelele anuale cât mai regulate. 

  • De exemplu, tulnicul era confecționat din fulgeriș, un molid cu o fibră care permite modelarea fără probleme, dar se putea crea și din salcie, desigur cu dimensiuni mult mai mici. Se spune printre cunoscători că lemnul nu trebuie să aibă noduri, să fie neted și trebuie să rezoneze când este lovit cu toporul;  
  • Naiul este confecționat din 7-8 tuburi din lemn de soc, nuc, salcâm sau prun;
  • Cimpoiul are un burduf fabricat din piele (pielea aceasta trebuia jupuită într-un mod special de pe animal) și un tub (sau tuburi) din lemn de nuc sau altă esență tare;
  • Cobza este construită din doage de lemn de paltin (formă de pară), având o placă de rezonanță realizată din lemn de molid pentru a fi cât mai elastică;
  • Corpul viorii trebuie realizat dintr-o singură bucată de lemn de păr sau plop. Pe fața sa este așezată o placă de rezonanță din molid. 

În concluzie, instrumentele muzicale populare românești sunt extrem de dragi pentru oricine s-a născut în zona carpato-danubiano-pontică și se simte mândru de istoria și neamul din care face parte. Se spune, atât de frumos, că muzica populară s-a născut odată cu poporul și că face parte din identitatea sa culturală. 

surse foto:

ro.pinterest.com

shutterstock.com

admin

8 Comments

Ciobanu Posted on13:45 - 10 martie 2020

Totusi, avem si noi traditile la instrumentele muzicale din Romania. Bun articol

Daniel Posted on14:55 - 10 martie 2020

Foarte bun articoulul!

George Posted on15:45 - 10 martie 2020

Interesant Articol

Zuggy Posted on15:47 - 10 martie 2020

Eu stiam decat de nai. Ma bucur sa vad ca avem mai multe instrumente traditionale 😀

Gebeleizis Posted on16:24 - 10 martie 2020

Poate in timp veti colabora cu mesteri populari! Este pacat de mostenirea noastra strabuna, ar fi timpul ca antreprenorii de profil sa-si uneasca fortele sa raspandim cultura noastra milenara in lume! RESPECT!

Oana Andra Posted on22:01 - 13 ianuarie 2021

Felicitari pentru articol! Am o mare rugaminte: tot aud la prezentarea emisiunii „La cina”, o ilustratie muzicala in care se aude un instrument grav de suflat, al carui timbru ma fascineaza! Va rog sa imi scrieti care este acest instrument si unde as putea asculta intreaga melodie, care sigur este din tezaurul nostru folcloric. Multumesc!

    Diaconu Radu Ionut Posted on20:35 - 11 februarie 2021

    Instrumentul pe care il cautati este un Caval. Sunetul se obtine asa grav, gajait aproape, prin plasarea buzei de sus in asa fel incat acopera toata circumferinta cavalului, apoi sesufla cu putere.
    Personal NU consider cavalul drept fluier, il consider instrument de sine statator.
    Fluierele se impart in trei: de copil, numit si trisca; normal si mare sau ciobanesc, acesta fiind confundat cu un caval.
    Naiul nu este doar cu 8 tuburi. Naiul romanesc are de la 8 la 22 tuburi, cel mai bun lemn fiind cel de soc, cel cu 8 tuburi fiind un ni ptr copii si novici.
    Naiul a fost scos din anonimat nu de zamfir, ci de familia DINICU, in special ANGHELUS DINICU, celebri lautari, si apoi de Fanica Luca, creatorul scolii de nai romanesc.
    zamfir a creat un instrument nou, modern, din bambus, care nu e lemn, ci o IARBA. asa zisul nai zamfir nu este deci un instrument popular, iar zamfir nu este un interpret de folclor, a cantat f putin cu un taraf compus la ideea unuia din tvr din titanii TONI IORDACHE , EFTA BOTOCA, ION LACEANU, MARIN CHISAR si inca doi care imi scapa…in rest zamfir canta muzica simfonica si muzica culta inspirata din folclorul romanesc.

Ionut Radu Negrisanu Posted on23:50 - 12 octombrie 2021

Aș vrea să cumpăr un tulnic. Unde aș putea găsi?

Leave a Reply