Timbrul vocal și timbrul instrumental – Ce înseamnă și cum se clasifică?

Timbrul este o calitate importantă în domeniul muzical, atât în ceea ce privește vocea, cât și în privința instrumentelor. Chiar dacă ești un muzician începător, profesionist, sau, pur și simplu, un pasionat de muzică, aceste noțiuni sunt esențiale când vine vorba despre a înțelege principiile fundamentale ale acestei arte. Totuși, pentru a putea descoperi cu adevărat ce presupun ele, este necesar să cunoști câteva categorii de bază, dar și o serie de definiții, care, cu siguranță, vor aduce claritate în informațiile pe care le știi deja.

Din acest articol vei afla ce este timbrul muzical (vocal și instrumental) și cum se poate clasifica.

Cuprins

1. Timbrul vocal – Cum poate fi definit?

2. Timbrul muzical instrumental – Clasificarea instrumentelor în funcție de acest aspect

3. Timbrul instrumental de-a lungul istoriei

1. Timbrul vocal – Cum poate fi definit?

Vocea umană se bazează pe un sistem complex din punct de vedere anatomic, iar caracteristicile sale sunt, de asemenea, extrem de numeroase și speciale. Sunetele generate de aceasta pot avea o mulțime de inflexiuni și sonorități, care pot fi folosite atât în vorbire, cât și în cântat. Atunci când vine vorba despre aprofundarea acestui subiect, la nivel de domeniu muzical, intervine noțiunea de timbru. 

Timbrul muzical este o calitate a sunetului, ce poate fi împărțită în mai multe tipuri, cu scopul de a încadra sursele sonore într-o serie de șabloane ușor de identificat. Acesta, prin definiția sa, nu ține doar de capacitatea vocală a omului, ci și de partea instrumentală a muzicii. Cu ajutorul lui, ascultătorii pot identifica mai multe instrumente în același timp și pot deosebi sonorități diferite, chiar dacă se cântă aceeași notă. Așadar, el se ramifică în două categorii: cel vocal și cel instrumental

Timbrul vocal este o abilitate a vocii umane de a atinge anumite note și înălțimi. Fiecare persoană în parte are o capacitate diferită și poate cânta între anumite intervale – așadar, fiecare glas este personalizat și unic, însă el poate fi, de asemenea, antrenat, pentru a-și extinde caracteristicile. 

Vorbirea și cântatul sunt două fenomene extrem de similare, fiindcă amândouă sunt puse în mișcare de aparatul fonator. Anatomia specifică acestuia are rolul de a genera sunete vocale, într-o formă sau alta. Prin urmare, așa cum probabil ai observat deja, în cazul vorbirii, glasurile se împart în trei mari categorii:

• Vocea femeiască

Femeile pot atinge, de regulă, note mai înalte, însă ambitusul depinde de abilitățile fiecărei voci în parte. Deși vocile feminine sunt mai slabe ca intensitate, există numeroase cântărețe care dovedesc calități extraordinare când vine vorba despre volumul glasului. 

Timbrul vocal femeiesc se împarte în 3 tipuri: alto, mezzosoprană și soprană. Dacă în cazul celui alto, gama de sunete se desfășoară în registrul grav, treptat aceasta urcă spre zona acută, către mezzosoprană și apoi către soprană. În general, solistele vocale se încadrează în unul dintre aceste etaloane. 

• Vocea bărbătească

Bărbații cântă, de regulă, doar în registrul grav, însă și ei, la rândul lor, pot fi bași, baritoni, tenori sau contratenori. Contratenorii, de exemplu, pot depăși zona vocală tipică bărbătească, având capacitatea de a cânta și în registrul acut, specific femeilor. Aceștia au un ambitus impresionant, iar reprezentanții acestei categorii nu sunt foarte numeroși la nivel mondial. 

Armonicele tipice vocii bărbătești sunt mai colorate decât cele ale femeilor, datorită frecvențelor tipice sunetelor joase – de aceea, pot da senzație de voce liniștitoare și așezată.

• Vocea de copil

Vocile copiilor sunt diferite de cele ale femeilor sau ale bărbaților – deși se aseamănă cu cele femeiești, datorită registrului acut specific acestor inflexiuni vocale, totuși, ele reprezintă o categorie clară și distinctă. De-a lungul istoriei muzicii, au fost create partituri speciale pentru acest segment de cântăreți – atât corurile bisericești, cât și apariția, mai recentă, a grupurilor vocale, au ajutat la evoluția acestui fenomen de sine stătător.

Așadar, fiecare cântăreț are un ambitus propriu care poate fi încadrat, în general, în aceste șabloane de timbre vocale – însă, în cazul celor profesioniști, precum cei care abordează stilul clasic (de operă), nuanțele sunt mult mai detaliate și mai specifice, iar aceste mari categorii pot avea și o serie de subcategorii, potrivite pentru diverse tipuri de interpretări și partituri. 

În cor, de exemplu, poziționarea este importantă, fiindcă auzul interpreților poate fi mai bine direcționat. De aceea, toți reprezentanții unui anumit timbru vocal, sunt așezați unii lângă alții, deoarece, la nivel coral, partiturile se cântă pe voci, iar fiecare timbru urmărește o anumită linie melodică proprie. 

2. Timbrul muzical instrumental – Clasificarea instrumentelor în funcție de acest aspect

Cea mai întâlnită clasificare a timbrului muzical este aceea care se bazează pe modul de execuție al instrumentelor, pe modalitatea de producere a sunetului și pe tipul de construcție caracteristic. 

În funcție de aceste criterii, care sunt diferite de cele vocale, instrumentele, prin definiție, pot fi:

• Instrumente de suflat 

Aceste instrumente produc sunetul prin vibrația unei coloane de aer, iar ele, la rândul lor, se ramifică în cele din lemn (precum flautul, oboiul, clarinetul sau fagotul) și cele din alamă (precum cornul, trompeta, trombonul sau tuba). Însă, există și diferențe structurale între acestea, care au efect asupra modului de interpretare. 

Instrumentele de acest gen sunt activate prin suflu, cu ajutorul buzelor care se plasează pe ambușură (numită și muștiuc), cu scopul de a produce vibrația.  În cazul acestei categorii, puterea suflului este esențială. 

De-a lungul istoriei, alama a fost folosită datorită flexibilității sale, iar formele specifice – precum cea a trompetei, trombonului, etc. – aveau nevoie de un astfel de proces facil, care să ajute la construcția lor. 

La rândul lor, instrumentele de suflat din lemn au caracteristici unice – prezintă o serie de orificii asupra cărora se acționează cu ajutorul degetelor, prin acoperire sau eliberare. Acestea au capacitatea de a schimba rezonanța și frecvența, cu scopul de a genera înălțimi diverse ale notelor. Fenomenul se numește, în termeni de specialitate, impedanță acustică.

• Instrumente cu coarde

Acestea generează sunet prin frecare, ciupire sau lovire. Dacă în cazul primei categorii pot fi date exemple precum vioara, viola, violoncelul sau contrabasul, în ceea ce o privește pe cea de-a doua, reprezentanții principali sunt instrumente precum chitara, mandolina sau harpa. 

Instrumentele de acest gen, care sunt acționate prin ciupire, se bucură de o istorie remarcabilă, care a evoluat de-a lungul secolelor într-o manieră aparte. Ele au fost utilizate extrem de mult în perioada Renașterii sau a Barocului, când zona muzicală abordată se clădea pe aceste tipuri de sonorități, însă, treptat, au fost inventate și tehnicile de lovire și frecare, care generează un sunet mai puternic și mai potrivit pentru săli de diferite dimensiuni. 

Astfel, instrumentele cu coarde ocupă un loc semnificativ în istoria muzicală, evoluând, în timp, și ducând la apariția continuă a numeroase alte instrumente, care sunt cunoscute și utilizate astăzi.

• Instrumente de percuție

Instrumentele de percuție emit sunetele prin lovire și se clasifică în cele cu sunete determinante și cele cu sunete nedeterminante. Primele pot fi cu membrană (ca timpanul), de lemn sau din metal (xilofon, celestă, etc.). Cele care fac parte din a doua grupare, se clasează în același fel: cu membrană (precum toba mică, toba mare sau tamburina) și din lemn sau metal (castagnete, trianglu, talgere, etc.). 

Există și instrumente de percuție fără membrană – cum este în cazul clopotului. Indiferent de categorie, ele pot fi activate cu mâna sau cu ajutorul unor accesorii (baghete sau bețe).

• Atenție, însă! Există un instrument care poate fi încadrat atât la grupa instrumentelor cu coarde, cât și la cea a celor de percuție: pianul clasic. Acesta are, în cutia sa de rezonanță, un sistem de corzi, care sunt lovite de către ciocănele și, astfel, cele două sisteme funcționează concomitent. În perioada contemporană, odată cu apariția diferitelor tipuri de claviaturi, acestea se clasifică într-o categorie a instrumentelor cu clape.

La nivel instrumental, timbrul și modul de emitere a sunetului pot fi receptate și în funcție de metoda de interpretare folosită. De exemplu, în cazul instrumentelor cu coarde, există mai multe stiluri de a cânta și, deși poate fi vorba despre același instrument, abordarea diferită și tehnicile folosite pot crea sonorități distincte. 

La chitară se poate cânta prin folosirea unei bătăi (strumming), care presupune utilizarea unui accesoriu numit pană, sau prin ciupirea corzilor – acest lucru se aplică și la alte instrumente, deoarece la violoncel sau vioară se folosește, în general arcușul, iar sunetul se generează prin frecare, însă, există și o metodă numită pizzicato (ciupire). La contrabas, pe lângă aceste două modalități de interpretare, se mai practică, în stilul jazz, și o alta – numită Bartok (după numele celebrului compozitor Bela Bartok) – care presupune plesnirea corzilor de tastiera instrumentului.

3. Timbrul instrumental de-a lungul istoriei

În istoria muzicii, instrumentele au suferit numeroase modificări structurale care au influențat, în mod direct, schimbările timbrului inițial. Astfel, anumite caracteristici au suferit transformări care au avut efect asupra sonorității instrumentului respectiv. 

De exemplu, primul pian inventat a fost clavecinul, al cărui sistem se baza pe ciupirea corzilor din interiorul său. Odată cu apariția pianului modern, corzile sunt acționate prin mișcarea ciocănelelor – o modalitate total diferită, care a înlocuit-o pe cea precedentă și a oferit instrumentului noi calități sonore. 

De asemenea, lira este un strămoș antic al multor instrumente moderne cu coarde. Aceasta avea, inițial, corzile alcătuite din mațe de animale, iar sunetul era diferit față de variantele ulterioare alcătuite din metal. Cutia de rezonanță, la rândul ei, era creată din carapace de broască țestoasă – care, în timp, s-a transformat în lemn. Cu siguranță timbrul a suferit modificări fundamentale, în funcție de aceste aspecte. 

Toba a cunoscut și ea metamorfoze similare – dacă în epocile istorice antice elementul central al acesteia era alcătuit din piele de animal, astăzi, cele mai multe tobe sunt create din materiale sintetice. Și în acest caz se poate observa o evoluție a sunetului într-o altă direcție.

Așadar, și în muzică, ca și în alte domenii, lucrurile au evoluat și s-au modernizat de-a lungul timpului. Acest lucru este firesc și natural, însă este bine să știi și faptul că altădată, în alte vremuri, anumite instrumente nu existau sau se găseau sub alte forme. Este important să te informezi cu privire la micile istorii ale acestora, pentru a putea înțelege, măcar la nivel teoretic, evoluția instrumentului tău. 

Poate că nu te va ajuta în mod practic, însă orice muzician, începător sau avansat, trebuie să cunoască o serie de detalii esențiale despre istoria, structura și caracteristicile generale ale instrumentului pe care îl studiază. Fie că preferi pianul sau chitara, fie că te-ai orientat către flaut, trompetă, vioară sau contrabas, nu uita să acorzi o atenție deosebită anatomiei sale, fiindcă, dincolo de tehnica pe care o înveți, este bine să știi și astfel de informații utile și folositoare!

În concluzie, timbrul muzical este o noțiune des întâlnită în orice manifestare artistică, vocală sau instrumentală. Acesta a evoluat și s-a transformat, trecând printr-o multitudine de forme și reprezentări, până să ajungă la definiția de astăzi. În mod cert, și peste câteva decenii sau secole, se va mai descoperi ceva și muzicienii vor afla și mai multe detalii despre acest domeniu artistic. 

Fie că te vei întâlni cu aceste noțiuni, vechi sau noi, la nivel de cunoaștere, fie că vei ajunge să practici și să pui în aplicare toate posibilitățile, important este să fii bine documentat pentru a putea avea o imagine de ansamblu! 

Muzica este o artă extraordinară, pe care ai libertatea de a o înțelege oricând dorești – o poți asculta sau interpreta în nenumărate situații. Orice ai alege, important este să exersezi, atât la nivel de audiție, cât și de practică. Fă acest lucru constant, deoarece consecvența este esențială pentru a putea evolua într-un ritm bun și eficient. Nu te teme să cânți în orice context, singur sau în preajma altor oameni, fie ei străini sau familie – muzica este un motiv de bucurie și nimeni nu te va judeca! Ai încredere în tine și în abilitățile tale și fă-le cunoscute pentru a fi apreciate!

Sursă foto: pixabay.com