Cel mai dificil instrument muzical – Cum să evaluezi nivelul de dificultate?

Instrumentele au o istorie foarte bogată și complexă, întrucât s-au dezvoltat de-a lungul secolelor, modificându-și anumite caracteristici și păstrându-și, în același timp, unele însușiri esențiale. Toate elementele constituente contribuie, în mod direct, la tehnica necesară pentru a putea cânta la respectivul instrument. Așadar, sunt multe instrumente care pot fi considerate a fi dificile, însă totul depinde de perspectiva din care privești. Fiecare categorie de instrumente se definește printr-o serie de detalii, care au legătură cu designul instrumentelor, cu modalitatea prin care se produce sunetul, dar și cu tot ceea ce trebuie făcut pentru ca acestea să sune bine și armonios. Prin urmare, în continuare vei afla câteva amănunte pe care este bine să le știi despre cele mai complexe categorii de instrumente muzicale!

1. La ce instrument e cel mai dificil de cântat?

Există mai multe categorii de instrumente pe care trebuie să le analizezi pentru a putea evalua nivelul de dificultate. Acestea sunt: instrumente cu corzi, instrumente de percuție, instrumente de suflat și instrumente cu clape.

1.1. Instrumente muzicale dificile cu corzi

Încă din cele mai vechi timpuri, instrumentele cu corzi au fost, în general, similare ca structură: inițial, aveau șase sau șapte corzi, fret-uri, cutii de rezonanță, gaură de rezonanță (rotundă, ovală, sub formă de F etc.) și alte elemente similare. Instrumentele cu corzi au, la rândul lor, diferite mecanisme de acțiune. Pentru ca sunetul să fie produs, corzile trebuie să vibreze, iar această vibrație se poate obține prin diverse procedee: prin ciupire, prin lovire sau prin frecare. Astfel, tehnica este diferită în funcție de instrument, însă există instrumente la care se pot folosi mai multe tehnici, pentru a respecta indicațiile partiturii respective. 

Instrumentele ale căror corzi necesită ciupire sunt considerate a fi cele mai vechi din istorie și au fost folosite extrem de des, mai ales în Baroc și Renaștere. Ciupirea este efectuată ori cu ajutorul degetelor, ori prin intermediul unui obiect ajutător (cum este pana, în cazul chitarei). De asemenea, sunt instrumente la care corzile sunt întinse pe deasupra cutiei de rezonanță, pentru a se crea un sunet specific (cum este în cazul chitarei, viorii etc.).

Treptat, au apărut și instrumente care se bazează pe lovirea sau frecarea corzilor, acestea fiind mult mai sonore din punctul de vedere al volumului sunetului generat și, de aceea, fiind mult mai potrivite pentru concerte care au loc în săli de mari dimensiuni. În categoria instrumentelor care necesită ciupire, pot fi regăsite chitara, mandolina, banjo, lăuta sau harpa – corzile acestora fiind ciupite de către interpret, cu ajutorul degetelor sau al obiectului ajutător. De altfel, există și instrumente care se bazează tot pe ciupirea corzilor, dar au acest sistem de acțiune deja instalat în interiorul lor (cum este la clavecin, spinetă etc.).

Pianul este încadrat în categoria instrumentelor cu clape, însă el este prevăzut cu corzi, care sunt lovite cu ajutorul ciocănelelor. Prin apăsarea fiecărei clape, se declanșează ciocănelul corespunzător, care lovește o anumită coardă, producând, astfel, sunetul. Există și instrumente a căror funcționare se bazează pe lovirea corzilor, însă aceasta este efectuată de către interpret (cum este, de exemplu, în cazul țambalului). Ciocănelele sunt îmbrăcate în material (pâslă) și sunt mânuite de către instrumentist.

Frecarea corzilor este un procedeu întâlnit la instrumentele cu arcuș. Cele mai cunoscute instrumente care fac parte din categoria celor cu coarde și arcuș sunt instrumentele din familia viorii (viola, vioara, violoncelul etc.). Acestea sunt alcătuite din corzi (de regulă, 4 la număr) care vibrează atunci când intră în contact cu arcușul care este controlat de mâna instrumentistului. Vioara, viola, violoncelul și contrabasul intră în componența orchestrei simfonice, fiind împărțite, la rândul lor, în cinci partide: vioara întâi, vioara a doua, viola, violoncelul și contrabasul (care, uneori, poate lipsi din partitură). De asemenea, în muzica de cameră, un cvartet de coarde este alcătuit din două viori, un violoncel și o violă.

Acestea sunt principalele instrumente cu corzi, însă, atunci când vine vorba despre dificultatea lor, totul se rezumă la tehnica pe care interpretul trebuie să o utilizeze. Aceste instrumente sunt, deseori, considerate a fi dificile, deoarece lucrul cu arcușul poate fi o adevărată provocare. Presiunea aplicată pe corzi, mișcarea arcușului înainte și înapoi și poziția mâinii dominante reprezintă elemente pe care trebuie să le aprofundezi foarte bine pentru a reuși să cânți la un instrument cu arcuș. De altfel, în cazul chitarei sau al harpei, trebuie să ai o bună tehnică a degetelor și o anumită dexteritate și coordonare, pentru a putea respecta toate indicațiile existente în partitură.

1.2. Instrumente muzicale dificile de percuție

Instrumentele de percuție generează sunetul în urma unei lovituri. Din această categorie fac parte instrumente precum toba, timpanul, clopotul, trianglul etc. Acestea sunt foarte diferite, în funcție de materialul din care sunt alcătuite, dar și de modul în care sunt acționate. Există instrumente de percuție membranofone (care au în componența lor o membrană), dar și instrumente de percuție idiofone (care nu au membrană).

Cele membranofone pot avea un ton definit, care este setat prin tensionarea membranei (ca la tobe, de exemplu), iar la idiofone, tonul poate fi reglat în funcție de forma și mărimea instrumentului (ca la clopot, de pildă). Mecanismul de acțiune se poate baza pe utilizarea mâinii sau a bețelor. Însă, există și instrumente care produc diverse sunete în funcție de locul în care este lovit (de exemplu, la cajon, sunetul se modifică în funcție de locul și puterea bătăii). Mai există și alte instrumente de percuție tradiționale, care provin din multiple culturi și zone geografice: tobe darbuka (instrument arăbesc), tobe bonga (instrumente cubaneze), tobe conga (folosite în Africa și America Latină), tobe djembes (Africa central-vestică), castaniete (Spania), tamburină (Spania, Italia, Orient), marimba (America Latină) etc.

Dificultatea interpretării, la aceste instrumente, constă în abilitatea mâinilor de a ține un anumit ritm. La tobele standard, bețele reprezintă o extensie a mâinilor și, prin urmare, interpretul trebuie să capete dexteritate și îndemânare în folosirea lor. La tobele care sunt lovite cu ajutorul mâinilor, totul depinde de locul în care lovești, de modul în care folosești mâinile, de cât de puternică este lovitura, dar și de poziția palmei și a degetelor.

1.3. Instrumente muzicale dificile de suflat

Instrumentele de suflat produc sunetul datorită unui rezonator, care are rolul de a direcționa coloana de aer astfel încât să se genereze vibrație. Instrumentistul suflă în una sau mai multe găuri amplasate pe instrument, ori într-un muștiuc. Tonalitatea sunetului și frecvența vibrației se modifică în funcție de lungimea rezonatorului, de tehnica manuală folosită și de lungimea coloanei. Există o multitudine de instrumente de suflat, care se pot clasifica în diverse categorii: după material și după formă (și structură). În funcție de materialul din care sunt confecționate, instrumentele de suflat pot fi din alamă, lemn, corn, scoică, iar după formă (structură), pot fi cu ambușură terminală/ laterală, cu ancie simplă din lemn/metal, cu ancie dublă, cu muștiuc sau cu rezervor de aer. La rândul lor, acestea pot fi cu/fără orificii digitale, cu/fără mecanism cu clape sau cu culisă ori cu pistoane.

La instrumentele din alamă, buzele se plasează pe sau într-o ambușură, iar suflul activează vibrație și, deci, sunetul. Intensitatea este foarte importantă în acest sens, deoarece notele și sonoritățile sunt influențate, în mod direct, de acest aspect. Alama este flexibilă și, de aceea, aceste instrumente au forme interesante și complexe. Cavitatea rezonantă are rolul de a amplifica sunetul, iar valvele din componență modifică lungimea coloanei de aer, astfel încât instrumentul să aibă un registru cât mai complex și complet. Cele mai cunoscute instrumente de suflat din alamă sunt: trompetă, cornet, corn francez, trombon, tubă, goarnă, fligorn, saxofon, eufoniu etc. 

Instrumentele de suflat din lemn au o ancie simplă sau dublă, alcătuită din lemn, iar, spre deosebire de cele din alamă, acestea nu produc sunete diferite în funcție de intensitatea suflului. De asemenea, sunt dotate cu o serie de orificii care pot fi acoperite de degete ori clape, pentru a genera note de diferite înălțimi. Cele mai cunoscute instrumente de suflat din lemn sunt: flaut, fluier, bucium, oboi, piccolo, fagot, nai, clarinet etc.

Deseori, aceste instrumente sunt considerate a fi dificile, deoarece necesită o bună capacitate pulmonară, o respirație controlată și, mai ales, rezistență la efort. Este necesar un dozaj atent al respirației, astfel încât sunetele să fie constante și să respecte indicațiile oferite de partitură. Instrumentele de suflat nu sunt pentru oricine și necesită mult exercițiu și antrenament. Însă, fiecare instrument este diferit în felul său și este mai dificil sau mai puțin dificil de gestionat, în funcție de structură, mecanism, dimensiune, formă sau caracteristici. 

1.4. Instrumente muzicale dificile cu clape

Cele mai populare instrumente cu clape sunt pianul și orga. Pianul clasic este prevăzut cu corzi și este un instrument acustic, care a fost inventat în jurul anilor 1700. Sunetul este produs datorită corzilor metalice, fixate pe o placă din lemn, care sunt lovite cu ajutorul unor ciocănele acoperite cu pâslă. Claviatura (clapele) este elementul principal, care este acționată de către interpret, cu ajutorul degetelor de la ambele mâini. 

Pianul permite și ajustarea volumului și a tonului sunetului, în funcție de fermitatea cu care interpretul apasă pe clape. Cu ajutorul pedalelor, instrumentistul poate prelungi anumite acorduri sau sunete (prin intermediul pedalei din dreapta, pedala sustain), ori le poate cânta în piano (mai încet). Pianele contemporane au 88 de clape negre și albe. Există piane de concert (cu coadă), pianine (piane verticale, fără coadă) și piane digitale. Cele digitale sunt cel mai frecvent folosite în prezent, mai ales de către începători sau muzicieni de nivel intermediar.

Orga, în schimb, nu este la fel de populară, astăzi, precum pianul. Însă există, în continuare, instrumentiști profesioniști care susțin concerte de orgă, în săli de concerte sau în spații private. Orga este prevăzută, la rândul ei, cu o claviatură, însă se deosebește de pian prin faptul că sunetul este produs prin intermediul aerului care trece prin tuburile de diferite dimensiuni (pot fi sute de tuburi). Orgile de mari dimensiuni pot avea până la 7 claviaturi suprapuse – astfel, artistul le poate folosi pe toate, pentru a interpreta respectiva partitură. La anumite modele, există și un pedalier, care este echivalentul unei claviaturi pentru picioare, care este folosită simultan cu cea/cele pentru mâini.

Așadar, pianul este un instrument mai puțin dificil, atunci când vine vorba despre a învăța noțiuni de bază, pentru a interpreta partituri de o complexitate redusă. De aceea, mulți părinți optează pentru acest instrument, fiind perfect pentru copii de diferite vârste, deoarece nu necesită un suflu puternic (ca în cazul instrumentelor de suflat), o precizie specială (ca în cazul instrumentelor cu corzi) sau alte abilități unice. Bineînțeles, pianul necesită, la rândul lui, o tehnică aparte, digitație corespunzătoare, flexibilitate și rapiditate a degetelor, coordonare bună și atenție distributivă. 

În cazul orgii, dacă claviatura este simplă și unică, experiența poate fi asemănătoare cu cea a interpretării unei partituri la pian. Însă, dacă este o orgă de mari dimensiuni, care are mai multe claviaturi și pedalier, poate fi un instrument cu adevărat dificil de manevrat, deoarece necesită o coordonare ieșită din comun, concentrare și atenție. 

2.  Ce instrument este mai dificil din punct de vedere tehnic?

Prin urmare, pentru a-ți da seama care instrument este mai dificil din punct de vedere tehnic, este necesar, în primul rând, să cercetezi care este mecanismul de acțiune. Fiecare instrument se caracterizează prin anumite elemente, care trebuie luate în considerare, înainte de a evalua nivelul de dificultate. Ține cont și de abilitățile tale, întrucât îți pot influența performanța și rapiditatea cu care poți învăța să cânți la respectivul instrument. 

Tehnica este diferită în funcție de categoria din care face parte instrumentul ales, dar și în funcție de modul său de funcționare. La instrumentele de suflat, partea dificilă a tehnicii poate fi controlul suflului, în vreme ce la instrumentele cu corzi, elementul dificil poate consta în mânuirea arcușului sau dexteritatea degetelor. De asemenea, la instrumentele de percuție, trebuie să poți percepe ritmuri diverse și să poți transpune acest lucru în tehnica ta instrumentală, iar la instrumentele cu clape, trebuie să poți folosi ambele mâini simultan și să-ți poți controla degetele în mod corespunzător. 

În concluzie, este important să studiezi cu atenție structura instrumentelor și, apoi, să vezi care sunt abilitățile ce îți sunt necesare pentru a deprinde tehnica respectivă. Poți încerca pe cont propriu, pentru a vedea cum te descurci, sau poți apela la un specialist, care să te îndrume, oferindu-ți noțiunile de care ai nevoie pentru a asimila cunoștințele de bază. De asemenea, poți citi și despre cel mai ușor instrument muzical, în cazul în care îți dorești o altă abordare.

Sursă foto: Shutterstock.com