Naiul, instrumentul tradițional românesc – curiozități și secrete despre nai

Naiul este un instrument foarte cunoscut, mai ales pe meleagurile românești – fiind unul dintre instrumentele tradiționale – utilizat atât de către muzicienii care interpretează cântece lăutărești sau populare, cât și de cei care îl folosesc în alte genuri muzicale. Istoria sa este bogată și își are primele rădăcini în Antichitate. Dacă vrei să afli mai multe despre acest instrument, este important să știi câte ceva despre aparițiile sale de-a lungul istoriei, dar și despre caracteristici sau modul în care a ajuns ceea ce este astăzi – un instrument care și-a pus amprenta asupra muzicii românești și a folclorului. 

1. Naiul – Istorie și caracteristici

Se spune că denumirea de nai provine din limba persană unde, acest cuvânt înseamnă trestie. O altă legendă strâns legată de etimologia greacă a cuvântului se bazează pe o poveste mitologică. Zeul Pan este cunoscut, în mitologie, ca fiind un creator al naiului – acest instrument se mai numește și fluierul lui Pan. În mitologia greacă, Pan este fiul lui Hermes și al Dryopei, fiind, în același timp, considerat a fi protectorul turmelor și al păstorilor. Legenda spune că Pan a confecționat primul nai din trestia în care s-a transformat nimfa numită Syrinx (acest nume a devenit denumirea greacă pentru nai). 

Există instrumente similare și în Orient, însă designul este diferit. De altfel, în cultura otomană, naiul apare în scrierile istorice, după căderea Imperiului Bizantin și cucerirea Constantinopolului de către Mahomed al II-lea. În America de Sud, antara este o versiune a naiului, care este utilizată în grupurile de muzicieni care cântă folclor – istoria se întinde pe 2500 de ani, deoarece originea sa se află în culturile Paracas și Nasca.

Așadar, naiul este un instrument muzical foarte vechi, cu o origine care nu este pe deplin cunoscută.  Specialiștii aproximează o vechime de 6000 de ani, iar documentele găsite de arheologi demonstrează existența sa în diferite timpuri și civilizații. Deși are diverse denumiri, naiul poate fi găsit, în diferite variante, în țări precum Peru, Bolivia, Japonia, Rusia, Congo, Turcia, Grecia, Lituania, Italia, și în multe alte locuri de pe mapamond. În lumea Arabă, existau instrumente numite nei, muskal sau nei ou musigil, care se aseamănă cu naiul modern și care au fost remarcate încă dinainte de intrarea otomanilor pe teritoriul României de astăzi. Asemănarea dintre cuvintele nei și nai trebuie luată în considerare și, de asemenea, și asemănarea dintre muskal și muscal (care a fost o altă denumire pentru nai).

Naiul face parte din categoria instrumentelor de suflat, deoarece este compus din 22-24 de tuburi sonore de diferite dimensiuni, astupate la capătul inferior și ascuțite la bază. Acestea sunt lipite între ele și sunt aranjate în ordinea lungimii pe care o au. Înălțimea sunetului variază în funcție de lungimea și diametrul tuburilor. Dacă te întrebi din ce lemn este făcut naiul, este bine să știi că, de regulă, se realizează din lemn de arțar, bambus, soc, etc. Designul tradițional  este ușor concav, întrucât cilindrii sunt fixați cu ajutorul unui suport arcuit. Tuburile sunt așezate în ordine crescătoare de la stânga la dreapta, iar capetele superioare au o formă rotunjită. În funcție de numărul tuburilor acustice, se modifică și ambitusul instrumentului.

În ceea ce privește modul în care funcționează naiul, acesta produce sunete prin suflarea aerului în tuburile constituente, în partea de sus a lor. Instrumentul se ține cu ambele mâini, și se acordează prin intermediul unor dopuri de ceară, care sunt introduse în partea de jos a tuburilor și care au rolul de a corecta eventualele erori de înălțime sonoră.

Lemnul din care se fabrică naiul trebuie să îndeplinească o serie de criterii, care să asigure calitatea produsului final și, mai ales, funcționalitatea sa. În general, lemnul trebuie păstrat, inițial, la o temperatură de 25°-30°și la o umiditate de 7-8%, pe parcursul procesului de uscare. Umiditatea exagerată poate duce la deteriorarea calităților sonore și la degradarea lemnului. Lemnul se taie, se rotunjește și se șlefuiește, iar tuburile sunt lipite și fixate pe arc, cu ajutorul cleiului. Apoi, naiul este lăcuit și se introduc dopuri în tuburi pentru a seta înălțimile.

2. Nai – Instrument muzical românesc?

Primele semne ale prezenței naiului în istoria României datează din secolul al XVI-lea. Influența Imperiului Otoman este un lucru cert în această perioadă, datorită pătrunderii acestuia pe teritoriul românesc. Naiul – numit miskal în regiunile otomane – era deja foarte cunoscut ca instrument tradițional, fiind popular în piețele și pe străzile din Istanbul, dar și in ansamblurile muzicale care cântau la curte. Totuși, există și anumite indicii ale existenței naiului în istoria și mai veche a României, dacă se merge pe ceea ce au preluat dacii de la grecii Antici. Se spune că ciobanii daci cântau la syrinx în secolul 1, fiindcă aceștia sunt cei care au fost descriși, mai târziu, de poetul Ovidius.

Astfel, în România, naiul este un instrument tradițional străvechi, care a fost remarcat chiar și în reprezentări grafice ale unor scene antice, localizate în zone precum Histria, Tomis și Callatis. De exemplu, în Oltenia a fost descoperit un basorelief, care înfățișează acest instrument, iar în scrierile istorice ale lui Ovidiu, este menționat ca instrument folosit de către daci. În poemul Tristia, el descrie naiul pe care l-a văzut în mâinile ciobanilor din Tomis. Tot la Tomis a fost găsită o placă din marmură, care datează din 241 e.n., și care arată imaginea unui dans războinic, desfășurat în prezența lui Pan (care, la rândul lui, este reprezentat având un nai). Există și alte scrieri și dovezi ale existenței naiului în timpurile străvechi ale istoriei românilor: de pildă, în lucrarea Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie se vorbește despre acest instrument, sub numele de țevniță. Încă din secolul al XVIII-lea, naiul a fost utilizat de către tarafurile lăutărești și ansamblurile folclorice, fiind integrat în interpretări ale unor cântece populare și lirice, alături de alte instrumente muzicale precum cobză sau vioară. După cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea popularitatea naiului românesc ia amploare și dincolo de granițele României, devenind cunoscut și renumit ca instrument tradițional românesc. În anumite lucrări istorice, este menționat și sub numele de muscal, trestie, fluierul lui Papageno sau flautul lui Pan. Unul dintre cei mai cunoscuți muzicieni români este Gheorghe Zamfir, care a intrat în istoria muzicii românești ca fiind un virtuoz al naiului. Acesta a înregistrat numeroase albume, mai ales în anii 1970, însă a continuat să aibă concerte și turnee atât în țară, cât și în străinătate, devenit un renumit cântăreț și interpret. 

Prin urmare, nu se poate spune cu siguranță că originea naiului se află pe teritoriul românesc sau că există un răspuns concret la întrebarea cine a inventat naiul? deoarece sunt mai multe popoare care atestă prezența unui astfel de instrument în istoriile lor. Însă, începând cu primele dovezi ale existenței naiului în istoria românilor, naiul a devenit o parte importantă a culturii românești, dar și un reper solid în procesul de evoluție și dezvoltare a instrumentelor tradiționale și, apoi, a celor moderne și contemporane.

3. Studiul naiului – Ce trebuie să faci?

Dacă te pasionează acest instrument muzical, în primul rând, trebuie să afli informații despre origine, despre cum arată un nai și despre pașii pe care trebuie să-i urmezi ca să înveți să cânți la el. Există metode utile pe care le pot testa cei începători, pentru a afla cum se utilizează naiul și cum poți învăța muzică specifică și melodii cunoscute. 

De regulă, studiul naiului este recomandat celor cu vârsta de peste 11 ani, deoarece, fiind un instrument de suflat, necesită forță și o capacitate pulmonară optimă. Fie că alegi să înveți pe cont propriu, fie că vrei să iei lecții de la un profesionist, sunt câțiva pași pe care trebuie să-i parcurgi, dacă vrei să devii un specialist. Va trebui să deprinzi tehnicile de respirație, care te pot ajuta să sufli în tuburi exact așa cum este nevoie pentru a genera sunetul dorit. Apoi, va fi nevoie să-ți antrenezi atenția distributivă, auzul, memoria și îndemânarea. De asemenea, este necesar să înveți câteva noțiuni de bază legate de teoria muzicală. Învățarea unor note muzicale, a unor game sau citirea unei partituri sunt doar trei dintre lucrurile pe care este bine să le descoperi și să le asimilezi, pentru a putea interpreta orice melodie. Bineînțeles, pe lângă aceste informații, va trebui să te documentezi cu privire la tehnicile de mânuire, poziția corpului și a mâinilor, detalii de ritmică și alte amănunte similare, folositoare pentru orice instrumentist care vrea să cânte la nai.

De pildă, poziția corpului poate părea un lucru simplu de învățat însă, sunt mai multe segmente pe care trebuie să le iei în considerare: pe parcursul interpretării, trebuie să ai grijă la poziția mâinii drepte, a mâinii stângi, a limbii, a buzelor, a gâtului, a capului și a maxilarului. Mâna dreaptă este considerată a fi suportul de bază, iar partea de jos a naiului trebuie să fie fixată bine în palmă, pentru a evita alunecarea instrumentului. Brațul și antebrațul trebuie să formeze unghiuri care să asigure o postură comodă și confortabilă. Mâna stângă este cea care aduce nuanțe și melisme, care au rolul de a îmbogăți calitatea interpretării. Pentru a reuși să echilibrezi toate aceste segmente, este necesar să obții un echilibru optim între partea stângă și partea dreaptă a corpului, iar acest lucru se câștigă prin asumarea unor noțiuni care au legătură cu planurile și axele specifice corpului uman. O poziție incorectă poate duce la o deplasare deficitară a instrumentului, dar și la dereglarea mecanismului respirației sau a sonorității. Mobilitatea naiului depinde de acești factori, care pot fi îmbunătățiți doar cu ajutorul unei posturi corecte și echilibrate, specifice unui interpret profesionist.

De altfel, trebuie să ții cont de faptul că, indiferent de formula pe care o alegi (singur sau cu profesor), un lucru este extrem de important: este obligatoriu să exersezi frecvent, pentru a fixa cunoștințele pe care le dobândești. Ritmul de învățare variază de la persoană la persoană și, de aceea, nu trebuie să renunți dacă vezi că înveți mai greu. În medie, un muzician aflat la început de drum va reuși, în decurs de aproximativ 6 luni, să citească o partitură, să cunoască pozițiile de interpretare, notele muzicale, tehnicile de respirație și de cântat și, eventual, câteva melodii simple, pe care să le poată cânta cap-coadă la nai.

Bineînțeles, pentru a te perfecționa, indiferent de instrumentul pe care îl practici, poți studia diverse manuale de specialitate, care să te ghideze în direcția potrivită, oferindu-ți sprijinul necesar din punct de vedere teoretic. Cu siguranță vei găsi toate informațiile de care ai nevoie pentru a pune o fundație sănătoasă, pe care să poți construi, mai apoi, o tehnică desăvârșită.

În concluzie, elementele care țin de istoria instrumentului sunt importante pentru a înțelege informații utile despre cum s-a dezvoltat acesta și cum a fost integrat în cultura diverselor popoare. Astfel, vei descoperi o mulțime de detalii și curiozități, care te pot ajuta să aprofundezi caracterul acestui instrument și din punct de vedere istoric. Apoi, pentru a învăța cum să cânți la nai, este nevoie să înveți cum să manevrezi instrumentul, pentru obține sunetele ideale. În cazul în care nu reușești singur, nu te teme să apelezi la ajutorul unui specialist, cu scopul de a-ți însuși mai rapid toate tehnicile necesare. Există mulți muzicieni pasionați de naiuri, care se bucură să ofere mai departe cunoștințele pe care le au, contribuind, astfel, la păstrarea popularității acestui instrument tradițional în rândul oamenilor, indiferent de epocă. Așadar, dacă te pasionează naiul, nu ezita și fă acest pas! În mod cert, vei avea parte doar de satisfacții și vei descoperi un instrument deosebit, care merită promovat și utilizat, în multiple genuri muzicale. 

Sursă foto: pixabay.com, shutterstock.com