Contrabasul – istorie și curiozități despre acest instrument muzical cu greutate

Este o certitudine faptul că muzica a reprezentat, de-a lungul istoriei, o cale simplă de a da frâu liber sentimentelor de orice natură. Aici, instrumentele muzicale au reușit cu succes să transpună trăirile compozitorilor și artiștilor de pretutindeni, rezonând cu publicul larg. Contrabasul nu face excepție, acest instrument cu greutate regăsindu-se pe portativele celor mai apreciate opere clasice, lăsate moștenire unei lumi întregi.

Citește acest articol pentru a descoperi informații interesante despre contrabas și despre apariția și dezvoltarea acestui instrument, precum și detalii despre mari contrabasiști care și-au pus amprenta muzicală în istorie.

Cuprins:

 1. Contrabasul – Informații pentru amatorii de muzică clasică și nu numai

1.1. Ce este contrabasul și cum arată acesta

1.2. Despre contrabas: cum s-a dezvoltat instrumentul de-a lungul vremii

1.3. Care sunt componentele contrabasului?

2. Care este diferența dintre un contrabas și un violoncel

3. Detalii tehnice despre contrabas în muzica populară românească

4. Contrabasul în muzica clasică

5. Contrabasul în jazz

6. Mari contrabasisti ai secolului XX

7. Informații despre contrabas: ce nu știai despre acest instrument muzical

1. Contrabasul – Informații pentru amatorii de muzică clasică și nu numai

Mulți oameni rezonează cu sunetul și gravitatea contrabasului, un instrument muzical care reușește să transmită emoție și trăiri speciale. Descifrarea acestuia presupune un drum destul de complex în ceea ce privește tehnica de mânuire și studiu. Contrabasul se regăsește atât în muzica clasică, cât și ca parte esențială a jazz-ului, unul dintre cele mai apreciate genuri muzicale din lume. Interpretarea la contrabas necesită timp, dar și pasiune pentru un astfel de instrument, apreciat pentru registrul grav pe care îl oferă.

1.1. Ce este contrabasul și cum arată acesta

Contrabasul este cel mai mare instrument muzical existent, cu coarde și arcuș, care se regăsește în majoritatea orchestrelor de muzică clasică și nu numai. Ceea ce îl face deosebit față de celelalte instrumente muzicale cu arcuș este sunetul acestuia, contrabasul fiind cu o octavă mai jos față de violoncel. Până la apariția instrumentului cunoscut în zilele noastre, au existat însă și alte instrumente similare, cu diferite coarde și registre.

1.2. Despre contrabas: cum s-a dezvoltat instrumentul de-a lungul vremii

Contrabasul are cea mai gravă sonoritate din familia instrumentelor cu coarde și arcuș. Puțină lume știe, însă, că acest instrument voluminos, cu rol de acompaniament ritmic, a avut cel puțin cinci strămoși și că și-a făcut apariția în orchestre încă din secolul XV. Următoarele patru instrumente au fost cele mai apreciate de-a lungul vremii și au stat la baza dezvoltării contrabasului modern de astăzi:

  1.    Viola-contrabas sau violone – instrument cu bas profund din familia „violei da gamba”;
  2.  Archiviola sau lirone – instrument muzical cu aproximativ 24 de coarde ce permitea împărțirea în tonuri și semitonuri;
  3. Basso di camera sau Bassetto – instrument cu cinci coarde, regăsit în orchestrele din secolele XVI și XVII;
  4. Cellone – a fost inventat și folosit la mijlocul secolului al XVII-lea. Acesta avea 4 coarde și făcea trecerea către ceea ce este astăzi contrabasul.

Contrabasul modern folosit în zilele noastre, însă, prezintă diferențe majore față de instrumentele din familia „violei da gamba”. Astfel, acesta are un corp mai subțiat, cu o curbură de mijloc mult mai pronunțată, dar și cu posibilitatea de a adăuga cea de-a cincea coardă pe tastiera lată. Dacă istoria contrabasului prezintă o serie de dificultăți tehnice în ceea ce privește acordajul, acest lucru este astăzi complet îmbunătățit.

1.3 Care sunt componentele contrabasului?

Contrabasul este un instrument destul de voluminos: are patru coarde și un arcuș și se mânuiește în poziție verticală, sprijinit de podea, cu ajutorul unui ac special pentru menținerea echilibrului. Calitatea sunetului său se află în strânsă legătură cu materialul din care acesta este confecționat. Astfel, gâtul contrabasului este realizat din lemn de arțar sau abanos, în timp ce blatul, spatele și lateralele sunt din lemn de molid, combinat cu cel de arțar. Puntea, corpul, vârful și coada sunt lăcuite înainte de aplicarea corzilor și acordarea acestora. Fiecare componentă a sa este atent sculptată înainte de asamblarea propriu-zisă, calitatea acestui prestigios instrument muzical fiind testată de artiști cu experiență în domeniu.

2. Care este diferența dintre un contrabas și un violoncel

Sonoritatea este cea care diferențiază cele două instrumente grave, extrem de apreciate în muzica clasică. Dacă violoncelul este cel mai potrivit pentru piesele clasice, contrabasul este ușor versatil, pentru că permite introducerea acestuia și în alte stiluri muzicale, așa cum este jazz-ul. Astfel, partiturile abordate de contrabas sunt destul de diferite față de cele pentru violoncel, permițând elaborarea segmentelor solo cu profunzime și sensibilitate. Iată și alte diferențe notabile dintre contrabas și violoncel:

  •   Diferența vizibilă este legată de dimensiunea celor două instrumente, contrabasul fiind mult mai voluminos ca violoncelul;
  •  Față de violoncel, contrabasul produce tonuri și sunete mult mai grave;
  • Sunetele grave oferite de contrabas sunt redate de grosimea coardelor. Acest lucru nu este redat însă și de violoncel, un instrument cu coarde mult mai subțiri;
  • Contrabasul poate fi mânuit stând pe un scaun înalt sau în picioare, în timp ce violoncelul poate fi folosit doar stând în pe scaun.

Acestea sunt câteva dintre diferențele esențiale dintre cele două instrumente cu coarde, extrem de apreciate în muzica clasică. Ceea ce le aseamănă însă este dimensiunea, ambele fiind cele mai voluminoase dintr-o orchestră, din gama instrumentelor cu coarde.

3. Detalii tehnice despre contrabas în muzica populară românească

Contrabasul folosit în muzica populară românească își trage rădăcinile dintr-un alt instrument prețios: lăuta.  Potrivit, însă, istoriei instrumentelor muzicale românești, lăuta este, de fapt, un grup de instrumente, unde cobza a jucat un rol extrem de important. Astfel, tehnologia confecționării cobzei se suprapune cu cea a contrabasului, menționând următoarele detalii tehnice:

  • Corpul cobzei e format din placă de rezonanță, 22 de volute în formă de semiluna și 7 doage;
  • Contraeclisele sunt montate împreună, în partea de sus, și au grosimea de 10 milimetri;
  •  Capul, eclisa, fusul și gâtul cobzei prezintă aceleași caracteristici ca ale contrabasului.

Muzica populară românească veche este recunoscută pentru folosirea unor instrumente speciale, printre care și cobza sau „contrabasul românesc”, așa cum mai este denumită.

4. Contrabasul în muzica clasică

Fiind un instrument muzical de acompaniament ritmic, contrabasul a fost prezent în muzica clasică încă de la începutul secolului XV. Acesta s-a dezvoltat din punct de vedere tehnic în secolele ce au urmat, lăsând loc de interpretări solo remarcabile, sub semnăturile unor compozitori precum Franz Liszt sau Giovanni Bottesini. Pe lângă, vioară, pian, clarinet, trompetă sau flaut, atât viola, cât și contrabasul sunt instrumente importante în muzica orchestrală, cel din urmă fiind destul de apreciat pentru calitățile deosebite și pentru amprenta pusă asupra muzicii clasice vieneze.

O lucrare de excepție, care a rămas în istoria muzicii clasice, este cea semnată de marele compozitor Johann Matthias Sperger, „Concertul în Mi major pentru contrabas și orchestră”, din secolul XVIII. Chiar dacă manuscrisul a suferit modificări de-a lungul timpului, concertul pentru contrabas a rămas unic în lume datorită acordajului excepțional pentru vremea respectivă și a sunetului bogat ce a permis note fără alterații și scoaterea în evidență a flageoletelor.

Giovanni Bottesini este un alt compozitor cu notorietate, care a știut cum să sublinieze fin sunetele unui instrument grav și delicat în același timp, așa cum este contrabasul. Bottesini prefera tonalitățile cu alterații puține, care subliniau valoarea coardelor contrabasului. În plus, acesta se concentra pe acordajul contrabasului în funcție de temperatura camerei în care avea loc concertul. Astfel, Bottessini rămâne în istoria muzicii clasice cu una dintre cele mai apreciate opere din perioada Romantismului, „Concertul numărul 2 în Si minor pentru contrabas și orchestră”.

5. Contrabasul în jazz

Secolul XX este o perioadă de notorietate pentru unul dintre cele mai iubite genuri muzicale: jazz-ul. Contrabasul modern a câștigat teren datorită versatilității de care a dat dovadă de-a lungul vremii, în acest stil de interpretare. Dacă în muzica clasică arcușul este cel care stăpânește coardele contrabasului, lucrurile diferă în jazz, pentru că artiștii adoptă tehnica „Pizzicato”, sau ciupirea coardelor, pentru a reda sunetul specific acestui gen de muzică. Tehnica Bartok este și ea prezentă în jazz și presupune plesnirea coardelor de tastiera acestui instrument, pentru a reda un sunet de slap-bass, potrivit definiției englezești.

Tuba este înlocuită cu contrabasul. New Orleans dă tonul muzicii de calitate și a jazz-ului care permite experimentele și improvizațiile cu ajutorul acestui instrument muzical. Imediat după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, contrabasul este prezent în interpretări rock and roll, ale unor artiști care au rămas în istorie, precum The Beatles sau inegalabilul Elvis Presley. Anii ’70 marchează, însă, trecerea de la contrabas la chitara bas, un instrument preferat de interpreții de muzică rock și de noile genuri muzicale abordate.

6. Mari contrabasisti ai secolului XX

Contrabasul se bucură de notorietate și apreciere la nivel înalt, mărturie stând atât concertele de muzică clasică, dar și cele de jazz de-a lungul istoriei. Iată câteva nume sonore de mari contrabasiști, care au rămas în istoria culturii clasice și nu numai:

  •  Ray Brown, artist de origine americană, și-a început cariera încă de la 8 ani, când descoperea pianul. Ulterior, însă, este fascinat de contrabas, instrument de care se îndrăgostește încă din liceu și pe care îl „împrumută” pentru un concert, la doar 17 ani. Ray Brown are în spate o carieră de peste 50 de ani, bifând cu succes toate marile festivaluri de jazz din lume, alături de artiști de marcă precum Louis Armstrong, Frank Sinatra sau Tony Bennett.
  • Ron Carter, născut în Michigan în 1937, este o figură legendară a jazz-ului American, cu o carieră începută încă de la zece ani. Contrabasistul reușește să treacă de barierele rasiste de la vremea respectivă, își urmează visul și devine rapid unul dintre cei mai difuzati artiști de contrabas din lume.
  • Edouard Nanny și-a săvârșit studiile muzicale la Conservatorul din Paris, unde a și predat vreme de peste 20 de ani. Cariera sa de contrabasist solo a început în anul 1892, acesta fiind recunoscut pentru mânuirea contrabasului cu 3 coarde. Artistul este, însă, apreciat și pentru studiile remarcabile aduse lucrărilor și operelor de artă semnate de mari compozitori precum Beethoven și Bach. Astfel, Edouard Nanny perfecționează tehnica predării contrabasului, valabilă și în zilele noastre și predate în facultățile de profil.
  • România se mândrește și ea cu un contrabasist de valoare, prin Ovidiu Bădilă. Iubirea pentru contrabas începe cu studiile pentru acest instrument, în București, urmând apoi cursurile unor prestigioase școli precum Academia de Muzică din Basel sau cea din Trossingen, unde și profesează cu succes. Contrabasistul Ovidiu Bădilă a interpretat pe marile scene ale lumii, chiar sub bagheta marelui dirijor Sergiu Celibidache, pe care l-a considerat un adevărat îndrumător pentru cariera sa muzicală.
  • Francois Rabbath, de origine siriană, s-a născut într-o familie de muzicieni. Drumul firesc în viață a fost legat de muzică încă din copilărie, însă dragostea pentru contrabas o descoperă pe când era student la Conservatorul de Muzică din Paris. Astfel, Francois devine autodidact și învață singur să cânte la contrabas, spre uimirea profesorilor de la Paris. Pe lângă compozițiile proprii, Francois apreciază și interpretează în aceeași măsură lucrările unor compozitori precum Vivaldi și Bach.

 7. Informații despre contrabas: ce nu știai despre acest instrument muzical

Contrabasul este parte importantă în concertele de muzică de diferite genuri. În momentul de față, acest instrument este adoptat și de formațiile pop apreciate în zilele noastre. Iată câteva lucruri mai puțin știute despre contrabas:

  • Contrabasul își are rădăcinile încă din secolul XV, fiind repede adoptat în muzica clasică vieneză;
  • Marele compozitor german Johannes Brahms, considerat urmașul lui Beethoven, a învățat să cânte la contrabas înainte de a împlini 7 ani;
  • Contrabasul a pus temeliile chitarei bas, folosită astăzi de formațiile pop-rock;
  • Walking bass este tehnica de improvizație cu contrabasul și presupune menținerea balansului orchestral;
  • Clean Bandit este o formație de muzică electronică din Marea Britanie, care combină muzica clasică și cea pop. Grace Chatto își acompaniază frații din trupă cântând la contrabas. Formația este cunoscută pentru colaborările de succes cu Sean Paul, Jess Glyne, Demi Lovato, Zara Larsson, Mabel și Luis Fonsi.

În concluzie, contrabasul este fără doar și poate un instrument pe cât de voluminos, pe atât de versatil. Complexitatea acestuia este eclipsată de sunetele grave impresionante care acompaniază cu succes variate instrumente muzicale, în concerte memorabile. Însă, cei care doresc să descopere tainele contrabasului ar trebui să se acomodeze cu tehnicile de mânuire și teoria muzicală aferentă ce vin la pachet cu acest instrument deosebit.

Surse foto: Shutterstock, Pixabay

Bouzouki- instrumentul vedetă al plaiurilor însorite ale Greciei

Bouzouki este instrumentul vedetă al muzicii grecești. În timp ce în Franța, lăuta a dispărut din muzica lor specifică după Renaștere, lăuta grecească, Bouzouki, face mai mult ca oricând parte din cultura populară.

Bouzouki este, pentru mulți turiști, instrumentul prin excelență al muzicii tradiționale grecești și este adevărat că este omniprezent. Artiștii actuali îl folosesc frecvent. Versiunea acustică este adesea înlocuită de versiunea sa electrică (la fel ca la chitară).

Cu toate acestea, instrumentul a trecut printr-o perioadă dificilă, care l-ar fi putut aduce în uitare. Într-adevăr, bouzouki a fost asociat la începutul secolului al XX-lea cu lumea criminalității, a drogurilor și a mizeriei și a fost disprețuit de autoritățile care au persecutat mulți muzicieni de bouzouki. Mulțumită înregistrărilor pe disc și, de asemenea, mulțumită compozitorilor precum Théodorakis care, făcând muzica celebrului Zorba, au permis întregii lumi să descopere sunetele minunate ale acestui instrument. Astfel, bouzouki-ul și Rebetiko-ul (muzica asociată acestuia) și-au recăpătat un public care îi este fidel acum.

Cuprins:

  1. Bouzouki grecesc: informații generale
  2. Bouzouki: istorie și origine
  3. Bouzouki și tradiția Rebetiko

1. Bouzouki grecesc: informații generale

În ciuda numeroaselor baruri care difuzează tot mai mult muzică anglo-saxonă și internațională, bouzouki grecesc a evoluat, de-a lungul timpului, pentru a putea cânta muzică occidentală. La fel ca verii săi, chitara și mandolina, au fost adăugate elemente noi la versiunea veche, cum ar fi fretele (care este mecanismul de la capătul gâtului format din roți dințate și care este utilizat pentru a regla tensiunea notei și acuratețea acestuia.).

Bouzouki este descendentul direct al pandurei sau pandourionului, primul instrument cu frete. Acest instrument are particularitatea de a emite sunete relativ apropiate de vocea umană: acesta este, fără îndoială, motivul succesului mondial al cântecului lui Zorba Grecul compus de Mikis Teodorakis.

Acest compozitor a fost inspirat din două cântece tradiționale din Creta (Armenohorianos Syrtos” și „Kritiko syrtaki”, compuse de Giorgis Koutsourelis) pentru a compune această arie care s-a bucurat de succes la nivel mondial datorită notelor subtile ale bouzouki-ului grecesc.

Această melodie a devenit imnul lui Sirtaki: un dans total inventat pentru film și care a devenit un dans emblematic al Greciei (inspirat și de Creta, mai exact de dansurile tradiționale).

Ascultând melodii muzicale grecești pe un Bouzouki grecesc, ești uimit să vezi cu ce talent grecii au reușit să integreze melodiile slave și cele orientale.

Spre deosebire de muzica occidentală, melodiile grecești se bazează pe muzica modală, un tip de muzică abandonat în timpul Renașterii târzii, în Europa, în favoarea muzicii tonale și a armoniilor sale. Cu toate acestea, muzica modală a supraviețuit în Grecia, fără îndoială, în parte datorită lui Bouzouki.

Dacă dorești să afli mai multe despre muzica grecească, o călătorie în țara elenilor este esențială pentru a asculta un concert de Bouzouki în tavernele țării.

2. Bouzouki: istorie și origine

Deși bouzouki instrument își are originile directe din instrumentele aduse din Turcia și Balcani (mandoline, cistre și altele asemenea), influențele din spatele acestuia merg până în Grecia Antică.

Bouzouki a fost inspirat de pandură, o lăută cu gât lung datând de cel puțin 1.000 î.Hr. Numele bouzouki provine din cuvântul turcesc „buzuk” care înseamnă „rupt” sau „modificat”.

Ca urmare a războiului greco-turc (1919-1922), aproximativ 900.000 de greci de origine anatoliană și musulmană au fost nevoiți să părăsească Turcia și să se mute înapoi în „patria” lor greacă, într-un schimb de populație între țări. Acest lucru a adus instrumentele care s-au dezvoltat în Asia Mică și în Imperiul Otoman de sute de ani înapoi într-o tradiție muzicală greacă consolidată și rapid modernizată. De-aici s-a născut bouzouki-ul modern și a introdus rapid sprijinirea muzicii rebetiko sau a muzicii populare grecești urbane.

În mod surprinzător (și, în același timp, în mod nesurprinzător), bouzouki a fost înregistrat pentru prima dată nu în Grecia, ci în America în 1926. Konstandinos Kokotis a înregistrat un duet cu un acordeon și a cântat la bouzouki într-un stil modest, acordal. Abia în 1932 bouzouki-ul a fost înregistrat pentru prima dată (la New York) în adevăratul său stil melodic, interpretând solo câteva melodii foarte populare.

3. Bouzouki și tradiția Rebetiko

Muzica Rebetiko merită foarte mult. Este un stil frumos de muzică care spune povești incredibile și permite alegerea melodiei și ritmului în nenumărate moduri interesante.

La fel ca alte forme populare, inclusiv fado (din Portugalia), tango (Argentina) și  blues (sudul SUA), Rebetiko se inspiră din greutățile vieții cotidiene grecești. Cântecele sale se referă adesea la subiecte legate de criminalitate, sărăcie, băutură, prostituție și violență, precum și teme de război, dragoste, exil și muncă.

Deși există o mulțime de lucruri despre care poți vorbi în termeni de rebetiko, unul dintre lucrurile care sunt cele mai fascinante este că încorporează adesea un taxim. Împrumutat din muzica arabă, un taxim este o introducere improvizată la o melodie care stabilește cheia și tonul pentru ceea ce urmează. Dar se interpretează fără notație măsurată, necesitând interpretarea muzicianului.

Surse foto: Shutterstock.com

Tipurile de saxofoane – care este cel mai potrivit pentru un începător?

Saxofonul este unul dintre cele mai iubite instrumente muzicale al persoanelor care ascultă jazz. Acesta reușește să transmită stări din ambele capete ale spectrului emoțional, de la o tristețe profundă, până la fericirea nemărginită. Dacă te numeri printre cei care urmăresc cu atenție care sunt instrumentele folosite pe scenă, cu siguranță ai observat că există mai multe tipuri de saxofoane. Ei bine, chiar așa este! Din acest articol vei afla care este diferența dintre ele și cum poți alege saxofonul potrivit.

Cuprins:

  1. Câte tipuri de saxofoane există?
  2. Caracteristicile diverselor tipuri de saxofon
  3. Tipuri de saxofon – cum îl alegi pe cel potrivit?

1. Câte tipuri de saxofoane există?

Saxofoanele pe care le vezi în prezent pe scenă și în magazinele de profil sunt diferite, comparativ cu cele originale, din 1846 (anul în care saxofonul a fost inventat). Acest lucru se datorează faptului că au trecut printr-un proces constant de îmbunătățire pentru a se plia pe nevoile artiștilor și pe diversele genuri muzicale. 

Este cunoscut și drept un instrument „hibrid”, ce se află între instrumentele de suflat din lemn și cele din alamă, având în compoziția sa ambele materiale. Permite nenumărate feluri de interpretare și tehnici, mărturie fiind celebrele momente din muzica jazz. Aici, fiecare artist reușește să se diferențieze de ceilalți prin felul în care folosește saxofonul, instrumentul devenind o adevărată extensie a artistului. 

Există în total nouă tipuri de saxofoane:

  • Sopranissimo;
  • Sopranino;
  • Soprano;
  • Alto;
  • Tenor;
  • Bariton;
  • Bas;
  • Contrabas;
  • Subcontrabas.

Deși în total sunt nouă tipuri, șansele sunt să întâlnești doar șase dintre ele:

  • Soprano;
  • Alto;
  • Tenor;
  • Bariton;
  • Bas;
  • Contrabas.

2. Caracteristicile diverselor tipuri de saxofon

Tipurile de saxofoane reprezintă, cu un grad de exactitate destul de ridicat, timbrele vocii umane. Mai jos vei descoperi care sunt caracteristicile celor șase tipuri folosite adesea în prezent:

  • Saxofonul Soprano (si bemol)

Are o sonoritate plină, în registrul acut este situată, de către multe persoane, între cea a unui oboi și cea a clarinetului, iar asemănarea cu cornul englez se produce în registrul grav. Este folosit în fanfare și orchestre, dar nu are multe apariții pe scena jazz-ului. De cele mai multe ori este găsit sub o formă dreaptă, însă există și variații curbate. Este considerat complex și nerecomandat pentru începători, întrucât este mai dificil să se obțină un ton agreabil.

  • Saxofonul Alto (mi bemol)

Acesta este cel mai folosit model de către artiștii consacrați și începători deopotrivă. Timbrul său este potrivit pentru exprimarea unei varietăți de emoții. Se folosește atât în muzica jazz, cât și în cadrul concertelor clasice și a muzicii moderne. Are dimensiuni potrivite pentru a fi folosit și de către copii.

  • Saxofonul Tenor (si bemol)

În ceea ce privește dimensiunea sa, este mai mare decât saxofonul alto. Este, de asemenea, folosit atât în trupele de jazz, cât și în muzica modernă (rock, pop). Poate fi folosit chiar și cazul unei partituri lirice și pentru susținerea altor instrumente. 

  • Saxofonul Bariton (mi bemol)

Are o dimensiune mai mare comparativ cu saxofonul tenor și este folosit, în principal, de saxofoniștii bărbați. Nu este recomandat începătorilor, în special copiilor. Are un timbru care se aseamănă cu cel al violoncelului.

  • Saxofonul Bas (si bemol)

Acest saxofon produce sunete pline, plăcute, cu o frecvență joasă. Se folosește stând în șezut, fiind prea mare și prea greu pentru a putea fi susținut în picioare. Nu se recomandă copiilor atât din cauza dimensiunii, cât și din cauza faptului că este necesară forța în degete pentru a putea folosi clapele. Nu este folosit des în cadrul muzicii jazz, ci în lucrările clasice. 

  • Saxofonul Contrabas (mi bemol)

Este utilizat rar din cauza faptului că are dimensiuni foarte mari. Produce cel mai grav sunet dintre aceste tipuri de saxofoane. Nu este potrivit, bineînțeles, copiilor și începătorilor.

3. Tipuri de saxofon – cum îl alegi pe cel potrivit?

Pentru persoanele care acum încep să învețe acest instrument, cele mai potrivite saxofoane sunt cele alto și tenor. Însă, pentru mânuțele mici ale copiilor, saxofonul alto este o alegere mai înțeleaptă. Dacă îți dorești ca cel mic să învețe să cânte la saxofon, este recomandat să aibă cel puțin zece ani. Nu uita că sunt necesare și diversele accesorii pentru saxofon, precum cureaua, muștiucul și kitul de întreținere.

Saxofoanele sopran, bariton, bas și contrabas sunt recomandate persoanelor experimentate, în special cele din urmă, fiind necesară o forță mare de suflare și de apăsare a clapelor pentru a obține sunetul dorit.

Dacă îți dorești un saxofon pentru melodii rock, recomandarea este să îl alegi pe cel tenor. Dacă vrei să te axezi pe muzica clasică, cel alto este cea mai bună alegere. În ceea ce privește muzica jazz și cea modernă, alege un saxofon alto sau tenor, în funcție de nivelul pe care îl ai și care este sunetul pe care ți-l dorești.

Așadar, acestea sunt cele șase tipuri de saxofon care sunt folosite în prezent. În cazul în care îți dorești să înveți să cânți la acest instrument, urmează sfaturile de mai sus pentru a alege un saxofon potrivit nivelului tău!

Alege întotdeauna cu grijă instrumentele muzicale (indiferent dacă este vorba despre un saxofon sau despre un alt instrument), întrucât le vei folosi o perioadă îndelungată de timp și sunt o investiție în viitorul tău.

Surse foto: Shutterstock.com, Pixabay.com, Pexels.com

Masteringul audio – ultimul proces prin care trebuie să treacă piesele tale

Poate tocmai ai terminat să înregistrezi și să mixezi o piesă în studioul tău de acasă sau ai compus un instrumental pentru un prieten și te simți foarte încrezător în legătură cu rezultatul muncii tale. Însă, trebuie să mai parcurgi un pas esențial: masteringul audio. Ce presupune acest proces, care este importanța sa și cum îți masterizezi singur munca? Citește acest articol în continuare pentru a afla! 

Cuprins

  1. Ce înseamnă masterizarea audio?
  2. Importanța masteringului muzical
  3. Care este procesul de masterizare a unei piese?
  4. O altă opțiune – masteringul audio la studio

1. Ce înseamnă masterizarea audio?

Masterizarea audio se referă la întregul proces de pregătire și transferare a pieselor înregistrate într-o formă finală, care va fi folosită pentru a disemina copiile în format fizic sau pe platformele online. Este cunoscută drept o artă subtilă pentru că orice modificare poate schimba radical felul în care muzica ta este percepută.

2. Importanța masteringului muzical

Cu siguranță ai observat că atunci când asculți piesele unor artiști celebri, fie ei de pop, blues sau jazz, acestea sună bine și când le asculți la laptop, la căștile telefonului sau când sunt redate într-un pub sau o cafenea. Ei bine, această calitate a sunetului, indiferent de context și device, se datorează masteringului audio. 

Însă, procesul de masterizare nu poate repara o piesă care nu a fost înregistrată corespunzător (citește aici mai multe despre studiourile de înregistrări). Așadar, înainte ca o piesă să fie masterizată, trebuie să fie înregistrată bine. 

Acestea fiind spuse, dacă înregistrezi acasă, trebuie să ai un minimum de echipamente adecvate (ai nevoie de microfoane, monitoare, căști și diverse accesorii). Crede-ne, dacă nu vei înregistra bine piesele, toată munca pe care ai depus-o pentru compoziție, și apoi mixare și masterizare, nu va putea atinge potențialul maxim de calitate.

3. Care este procesul de masterizare a unei piese?

Masterizarea implică o ascultare critică, fiind necesar să îți antrenezi mult timp urechea muzicală pentru a face o treabă bună. Pe lângă acest aspect, rezultatul este influențat și de alți factori, precum:

Printre cele mai des întâlnite modificări care se fac în procesul de masterizare se numără:

  • egalizarea (EQ)
  • comprimarea
  • stabilirea distanței dintre piesele unui album
  • editarea efectului de fading in/ out
  • eliminarea diverselor zgomote
  • aranjarea corectă a pieselor în cazul albumelor

Dacă alegi să îți masterizezi singur piesele, recomandarea este să optezi pentru câteva alte piese de referință. Le vei analiza pentru a vedea (sau auzi) ce caracteristici trebuie sa aibă piesa ta.

Este important să ai asemenea referințe dacă vei pune piesele pe platformele online (și în ziua de astăzi cine nu o face), pentru că piesa ta va „concura” cu restul, așa că trebuie să aibă un volum, tempo și o dinamică potrivită.

Gândește-te că muzica ta va fi pusă într-un playlist cu alte piese cunoscute din același gen. Se va potrivi în acel playlist? Va reuși să ofere un continuum auditiv ascultătorului sau va fi eliminată deoarece „strică” playlistul?

Procesul asigură faptul că toate piesele tale au un sound consistent, coeziv și uniform. Anumite caracteristici trebuie să fie asemănătoare pentru a-i oferi ascultătorului o experiență plăcută, echilibrată atunci când ascultă albumul tău.

Pentru a te asigura că piesa ta va suna bine în orice context este ascultată trebuie să faci teste. Multe teste. Ascultă piesa atât la laptop, cât și la căști (dacă ai o pereche de calitate superioară și una ceva mai ieftină, este perfect). Apoi, dacă ai un TV smart, probează sunetul și acolo. Dacă ai o mașină cu cablu audio, ascultă și în mașină. Poți face rost și de o pereche de boxe ieftine pentru a observa cum se poartă sunetul în cazul lor. La această listă mai poți adăuga orice altă probă crezi că este potrivită.

Un mastering bun va asigura faptul că piesa ta se aude acceptabil în orice context. Bineînțeles, sunetul va fi diferit la o pereche de căști scumpe, comparativ cu niște boxe ieftine. Însă, tu trebuie să te asiguri că esența piesei se păstrează oriunde, indiferent de condițiile de ascultare. Notează-ți felul în care se aude piesa în fiecare context în care ai „testat-o” și încearcă să aduci melodia la un nivel în care să fie acceptabilă pentru fiecare probă prin care trece.

4. O altă opțiune – masteringul audio la âstudio

În cazul în care nu îți dorești să treci de unul singur prin întregul proces de masterizare, poți apela la un inginer de mastering care se ocupă cu masterizarea audio. Caută un studio cu care să colaborezi și asigură-te că acolo lucrează specialiști. Un inginer cu vechime în domeniu are urechile foarte bine antrenate și va reuși să îți aducă albumul la nivelul pe care ți-l dorești.

Așadar, acestea sunt cele mai importante informații pe care trebuie să le cunoști despre masteringul audio. Recomandarea noastră este să încerci pe cont propriu să îți masterizezi piesele, pentru a înțelege mai bine ce presupune procesul. Cu timpul, urechile tale vor deveni mai „ascuțite” și vei putea face o treabă foarte bună. În schimb, dacă dispui de fondurile necesare, poți apela la serviciile unui inginer de mastering.

Sursa foto: shutterstock.com

Muzica cultă la începuturile sale – Compozitori medievali și renascentiști

Muzica cultă nu a fost dintotdeauna ceea ce este astăzi – forma sa actuală este rezultatul a nenumărate transformări și schimbări. De aceea, o definiție a ei poate fi formulată doar dacă se analizează specificitățile sale, încă de la origini. Evul Mediu și Renașterea au fost perioade importante, în care o mulțime de muzicieni au contribuit major la evoluția muzicii, din punct de vedere structural, melodic, armonic, compozițional, dar și din alte perspective care au creionat un cadru din ce în ce mai riguros, necesar pentru clădirea unui domeniu de sine stătător.

Cuprins:

  1. Muzica de factură cultă – Compozitori din Evul Mediu
  2. Muzica cultă – Exemple de muzicieni celebri din perioada Renașterii

1.  Muzica de factură cultă – Compozitori din Evul Mediu

Stilurile muzicale au evoluat treptat și diferit în Europa – așadar, transformările nu pot fi încadrate într-un șablon foarte precis din punct de vedere temporal, însă diferențele sunt cele care ghidează tot procesul de împărțire a epocilor muzicale. În general, sunt comparați anumiți compozitori care se deosebesc prin modul în care își alcătuiau compozițiile – astfel, specificitățile unei perioade pot fi mai bine formulate și pot fi studiate în detaliu.

Evul Mediu a reprezentat o eră puternică, ce a pus baze solide în crearea unei fundații pentru muzica cultă. Biserica a fost un cadru în care fenomenul muzical a existat încă din primele momente – însă, până în secolul al XII-lea, muzicienii preluau, învățau și cântau ceea ce li se transmitea în perioada de formare, pe cale orală. 

În general, structurile muzicale erau monofonice – aveau o singură linie melodică și, prin urmare, nu aveau un grad înalt de complexitate. Compozițiile polifonice s-au bazat, inițial, pe adăugarea unui număr mai mare de voci, care să interpreteze melodia respectivă. 

Primele manuscrise de acest gen s-au concretizat cu ajutorul lui Léonin – întâiul compozitor de muzică polifonică. De regulă, cei care compuneau muzică erau preoți, deoarece aceștia aveau o educație religioasă, care asigura o serie de cunoștințe muzicale, utile și necesare pentru procesul de compoziție.

Hildegard von Bingen s-a născut în 1098 și a fost călugăriță, dar și scriitoare, poetă, filosof și lider religios. 

Reușitele sale sunt remarcabile din mai multe puncte de vedere – ea coresponda cu papi și cu împărați, devenind, astfel, o forță diplomatică și politică, în timp ce scria diferite lucrări despre medicină, știință și teologie. 

Pentru o femeie care trăia în acea perioadă, aceste inițiative erau mai puțin obișnuite, însă studiile și operele sale au reprezentat materiale importante în dezvoltarea tuturor acestor domenii. În ceea ce privește muzica, stilul său compozițional se deosebește prin faptul că urmărește diverse pattern-uri și pune în valoare sensul și profunzimea textelor religioase. Poeziile folosite erau create de ea însăși, iar linia melodică este monofonică. 

Până în prezent, au fost găsite aproximativ 69 de partituri cu text și încă alte 4 texte a căror notație muzicală s-a pierdut. Creațiile sale sunt numeroase și reprezintă un repertoriu extrem de vast pentru un compozitor medieval. 

Una dintre cele mai cunoscute lucrări se numește Ordo Virtutum și este o piesă despre virtuți. Ea conține 82 de melodii și este considerată a fi cea mai veche operă dramatică, fără caracter liturgic. Pe lângă această compoziție, Hildegard a compus, de asemenea, și melodii specifice slujbelor de Liturghie – acestea, împreună cu textele lor, au fost adunate în colecția Symphonia armoniae celestium revelationum.

În secolul al XIV-lea, compozitorul și poetul francez medieval Guillaume de Machaut a compus o serie de poezii și melodii care impresionau prin structură și melodicitate. 

Machaut era preot, însă avea calități antreprenoriale, fiindcă își promova operele în toată Europa, călătorind și oferind copii ale acestora nobililor de pretutindeni. De aceea, toată arta pe care a creat-o s-a conservat în întregime și a rămas cunoscută până astăzi. El este considerat a fi figura centrală a stilului numit ars nova și este primul compozitor devenit celebru în perioada în care a trăit. 

Compozițiile sale erau ample și vaste, deoarece se ramificau în mai multe stiluri și forme, care au devenit semnificative pentru această epocă – rondeau, virelai, lai și balada. Printre operele sale renumite se află Messe de Nostre Dame, Ma fin est mon commencement și Douce Dame Jolie. 

În Douce Dame Jolie este vorba despre o femeie fără nume, care nu poate fi cucerită, dar pe care poetul o iubește nespus. Este scrisă în forma fixă de virelai și se caracterizează printr-o oscilare de tonalități contrastante, care transmit emoție. 

Messe de Nostre Dame este prima compoziție de natură liturgică, a cărei partitură a fost creată și orchestrată de către un singur om. Armoniile și disonanțele sunt îmbinate într-un mod original și sunt diferite în funcție de segmentul din care fac parte în structura compozițională. 

Bineînțeles, însă, și alți muzicieni, precum Jehan de Lescurel, Peter Abelard sau Johannes Ciconia au adus noi perspective și noi opere în perioada Evului Mediu.

2. Muzica cultă – Exemple de muzicieni celebri din perioada Renașterii

În Renaștere, atât Thomas Tallis cât și Giovanni Pierluigi da Palestrina, William Byrs sau Giovanni Gabrieli s-au remarcat prin talentul lor deosebit și prin abilitățile compoziționale originale.

Thomas Tallis este unul dintre cei mai importanți muzicieni din istoria Angliei, iar cariera lui s-a întins de-a lungul a patru domnii – cea a lui Henric al VIII-lea, cea a lui Edward VI, cea a reginei Mary și cea a Elisabetei I. 

În general, cântecele acestuia erau create pentru mediul bisericesc, însă a compus și câteva în afara acestui cadru specific. El a devenit muzician cu ajutorul Bisericii pre-reformate, însă, datorită faptului că a trebuit să se adapteze la caracteristicile fiecărui monarh (inclusiv la credința religioasă), Thomas a fost nevoit să scrie și muzică anglicană și catolică, care putea fi interpretată în timpul slujbelor religioase. 

Printre cele mai renumite compoziții se numără Spen in alium și Laudate Dominum. Spen in alium este cea mai cunoscută operă a lui Tallis, datorită structurii sale inedite – el a împărțit vocile în opt coruri, care se suprapun treptat, creând armonii și melodii ieșite din comun. Cântecul debutează cu o voce solo, însă, pe parcurs, alte voci se adaugă, astfel alcătuindu-se o bogăție sonoră aparte. 

Laudate Dominum este un psalm motet construit din cinci părți distincte, care a fost compus în jurul anilor 1560. Aceasta transmite sentimente de bucurie și de celebrare, prin intermediul frazelor muzicale succesive, care cresc în intensitate și dezvoltă noi niveluri de tonalități.

Giovanni Pierluigi da Palestrina este un nume foarte cunoscut, fiind unul dintre renumiții compozitori ai Renașterii. 

Pe lângă muzica religioasă pe care a scris-o, a creat și o mulțime de alte opere, printre care peste 100 de madrigaluri. El și-a început cariera ca organist și ca maestru de cor, în anul 1544, în Palestrina – orașul său natal. Datorită talentului său, a obținut șansa de a conduce corul de la Cappella Giulia, iar apoi, din 1561 până în 1566, a lucrat la Biserica Santa Maria Maggiore, pentru ca în ultimii ani ai carierei să se reîntoarcă la Cappella Giulia. 

Muzica sa este, în general, creată pentru scopuri liturgice și se caracterizează prin linii melodice rafinate și elegante, care pun în evidență elementele vocale, cu ajutorul unei armonii perfecte între text, sunet și sensibilitate.  

Printre operele care au rămas în istorie, se găsesc Missa brevis și Missa Papae Marcelli. Missa brevis a fost publicată în anul 1570 și este împărțită în mai multe segmente specifice: Kyria, Gloria, Credo, Benedictus și Agnus Dei. Missa Papae Marcelli a fost publicată în 1567 și a fost creată în onoarea Papei Marcellus al II-lea. 

Este compusă liber, fiind o lucrare originală, care nu copiază fragmente din alte compoziții anterioare. Se interpretează, în general, folosindu-se șase voci, însă intervențiile vocale diferă de la un segment la altul. O însușire specială a acestei opere este faptul că Palestrina optează pentru menținerea acordurilor în anumite momente, cu scopul de a oferi claritate textului, din punct de vedere acustic.

William Byrd a fost elevul lui Thomas Tallis și a rămas în istorie atât mulțumită artei sale, cât și grație modului în care a rezistat în lumea religioasă a Angliei protestante, deși, de fapt, credința sa era de natură catolică. 

Așadar, Byrd a inventat muzică potrivită pentru ambele categorii de credincioși și a publicat o mulțime de lucrări de acest gen, deși își asuma un risc considerabil, mai ales în ceea ce privea interpretarea celor catolice (cel mai probabil, acestea erau cântate doar în anumite contexte private). 

El a fost un inventator al unor noi forme de muzică liturgică, aducând tehnici inovatoare în domeniu și contribuind la evoluția structurii de imn. Great service este una dintre cele mai apreciate compoziții ale sale, iar operele special create pentru virginal (instrument muzical vechi, cu claviatură și coarde) sunt cuprinse în două volume. 

William este unul dintre maeștrii renascentiști, îmbogățind cultura acelei vremi cu aproximativ 470 de creații inedite, care au ieșit în evidență prin faptul că, deși au fost inspirate de caracteristicile compoziționale ale timpului respectiv, conțin armonii și calități diferite, în care se pot regăsi identitatea și originalitatea artistului.

Giovanni Gabrieli și unchiul său, Andrea, au fost unii dintre cei mai originali și mai prolifici compozitori din ultima parte a Renașterii. 

Ei au revoluționat muzica prin creațiile lor, care se caracterizau printr-o varietate complexă de texturi acustice, instrumente, voci și efecte sonore. Gabrieli era compozitor, dar și organist și profesor de muzică, iar acest lucru i-a oferit perspective care l-au ajutat, apoi, în operele sale. 

Cele mai renumite publicații sunt Sacrae symphoniae și Symphoniae sacrae. Acestea erau interpretate de către o mulțime de instrumente – suflători, instrumente cu coarde sau instrumente cu clape. Efectele speciale pe care reușeau să le creeze erau alcătuite cu ajutorul unei poziționări specifice a cântăreților din cor – aceștia erau așezați separat, pe voci (tehnica se numește cori spezzati). 

De exemplu, în opera Sonata pian e forte, această tehnică se aplică și la nivelul instrumentelor – ele sunt împărțite în două categorii, fiecare grup conținând patru elemente. Dinamica segmentelor și a frazelor muzicale (indicații precum piano sau forte) era aleasă de către compozitor, iar acest lucru reprezenta un fenomen nou pentru acea vreme.

Bineînțeles, în acele timpuri, pe teritoriul României de astăzi, în Țările Române, influența centrală în domeniul muzicii culte o reprezenta muzica bisericească de origine bizantină. Totuși, ulterior, la curțile domnești, datorită negustorilor și ambasadorilor străini care veneau din republicile italiene, au ajuns în țară și muzicieni care au adus stilurile specifice Vestului Europei, deschizând noi orizonturi.

Astfel, se poate spune că muzica românească de factură cultă își are originile în muzica bisericească, însă evoluția sa concretă a avut loc mai târziu, odată cu apariția mai multor genuri preluate din străinătate, care au fost prelucrate, mai apoi, de către artiștii români. Însă, în această perioadă – cea a Evului Mediu și a Renașterii – nu există compozitori de origine română care să fi rămas în istoria scrisă a muzicii culte.

În concluzie, Evul Mediu și Renașterea înseamnă puncte de pornire esențiale în apariția și în transformarea muzicii culte, ce și-au pus amprenta asupra direcției în care aceasta s-a îndreptat ulterior. Așadar, muzica cultă cuprinde, prin definiție, toate formele și genurile muzicale care au o structură fixă, creată de către un compozitor, ce poate fi redată identic de către orice interpret care urmărește respectiva partitură. 

Însă, dacă vrei să afli mai multe despre muzica cultă, este obligatoriu să intri în contact cu toate epocile care au contribuit la dezvoltarea ei. Prin urmare, fie că vrei să descoperi, cu adevărat, ce e și ce anume reprezintă acest tip de muzică, fie că vrei doar să dobândești câteva cunoștințe în domeniu, tot ce trebuie să faci este să te documentezi, luând lucrurile cronologic, cu scopul de a înțelege parcursul și procesul prin care operele muzicale au ajuns la forma lor actuală. 

De asemenea, modul în care s-au schimbat instrumentele de-a lungul timpului și noțiunile de teorie muzicală sunt alte elemente care oferă detalii semnificative despre acest fenomen. Un studiu aprofundat presupune analiza tuturor acestor factori, fără de care muzica cultă nu ar exista.

Surse foto: Pixabay.com, Shutterstock.com

Instrumentele din alamă – Care sunt și cum înveți să le diferențiezi?

Instrumentele muzicale din alamă sunt extrem de versatile, găsindu-și foarte ușor un loc atât în orchestrele de muzică simfonică, cât și în formații de jazz sau muzică ambientală. Ele produc un sunet profund, puternic, cu tonalități diverse, de la extrem de joase până la foarte înalte. Află care sunt aceste instrumente, de ce sunt confecționate din alamă și care sunt principalele lor caracteristici!   

Cuprins:

  1. Ce este alama?
  2. De ce sunt confecționate instrumentele muzicale din alamă?
  3. Care sunt instrumentele muzicale din alamă?
  4. Care sunt principalele caracteristici ale instrumentelor din alamă?

1. Ce este alama?

Unul dintre primele metale pe care omul le-a descoperit și exploatat este cuprul. Timp de peste 5.000 de ani, el a fost folosit pentru realizarea instrumentelor de lucru, obiectelor decorative și bijuteriilor. Apoi, a fost descoperit bronzul, un aliaj între cupru și staniu, care a devenit atât de popular încât o întreagă epocă a fost numită după el.

Alama a fost descoperită întâmplător, atunci când oamenii încercau să extragă cupru dintr-un minereu bogat în zinc. Deoarece nu au reușit să separe cuprul de zinc, în loc să producă cupru pur, au produs un metal puțin mai dur, mai maleabil și mai puțin flexibil decât bronzul și i-au pus denumirea de alamă. Acest aliaj are un aspect auriu strălucitor, este ductil, rezistent la coroziune și ușor de prelucrat. Pe lângă cupru și zinc, alama conține cantități limitate de arsenic, plumb, fosfor, aluminiu, mangan și siliciu.

2. De ce sunt confecționate instrumentele muzicale din alamă?

Instrumentele muzicale pot fi confecționate în întregime din alamă sau pot exista doar anumite piese realizate din acest aliaj. Iată care sunt principalele motive pentru care producătorii utilizează alama în fabricarea instrumentelor:

  • Acustica. Sunetul pe care-l scoate un instrument depinde de mai mulți factori, inclusiv dimensiunea, forma și materialul din care acesta este confecționat. Unii specialiști susțin că instrumentele din alamă pot crea tonuri și sunete bogate, care nu pot fi atinse, de exemplu, cu ajutorul cuprului.
  • Maleabilitatea. Pentru a obține forma și dimensiunea necesară unui instrument sofisticat este nevoie de un material extrem de maleabil, iar alama este un aliaj care îndeplinește cu ușurință acest criteriu. Acest metal poate fi întins, îndoit și rulat în foi subțiri fără să se rupă. În plus, este foarte simplu să se formeze tuburi, care alcătuiesc majoritatea instrumentelor confecționate din alamă.
  • Robustețea. Instrumentele muzicale trebuie să fie rezistente la o utilizare extremă, iar alama este un metal robust care suportă foarte bine o manipulare frecventă. De asemenea, aliajul este rezistent la coroziune, ceea ce îi determină pe mulți producători să-l folosească.
  • Eleganța. Alama are un aspect auriu strălucitor, care oferă instrumentelor muzicale un aer distins, nobil.

3. Care sunt instrumentele muzicale din alamă?

Instrumentele muzicale confecționate din alamă sunt cele din familia „suflătorilor”. Așa cum le sugerează denumirea, aceste instrumente produc sunete prin suflu, buzele interpretului fiind plasate pe un muștiuc în formă de cupă metalică, cu ajutorul căruia se produce vibrația. Muștiucul ajută la amplificarea trepidației buzelor, iar în acest fel se obține sunetul.

În esență, instrumentele de suflat din alamă sunt țevi foarte lungi, care se lărgesc la capete într-o formă de clopot (pâlnie). Țevile sunt curbate și răsucite pentru a le face mai ușor de ținut și de cântat. Majoritatea acestor instrumente au supape atașate la conductele lor lungi care sunt apăsate pentru a produce diverse sunete și tonuri. În trecut, instrumente muzicale de suflat erau confecționate din lemn, colți, coarne de animale sau scoici, însă în prezent ele sunt fabricate în întregime din alamă.

Există 5 instrumente majore de suflat care sunt folosite într-o orchestră, fiecare dintre ele având un sunet specific. Acestea sunt: trompeta, cornetul, cornul francez, trombonul și tuba.

4. Care sunt principalele caracteristici ale instrumentelor din alamă?

Instrumentele de suflat se diferențiază între ele prin formă, dimensiune, sunete și tonuri. Iată care sunt principalele caracteristici ale fiecărui tip de instrument în parte:

Trompeta

Trompeta face parte din cultura umană de foarte mult timp, fiind considerată cel mai vechi instrument muzical din toate timpurile. De-a lungul istoriei, ea a fost folosită pentru a da alarme, pentru a chema oamenii la război sau pentru anunțarea unor lucruri deosebit de importante pentru comunitate.  

În trecut, trompeta era asemănătoare cu trompa unui elefant, era confecționată din metal și producea un număr limitat de sunete. Astăzi, ea reprezintă cel mai mic instrument din grupul ”suflătorilor”, este fabricată din alamă și poate atinge cele mai înalte tonuri, având un sunet luminos și vibrant. Trompeta este, de fapt, o țeavă subțire, curbată și îndoită în bucle lungi. Are trei valve atașate cu ajutorul cărora se pot schimba tonurile. De obicei, există 2 până la 4 trompete într-o orchestră, care cântă în armonie pentru a susține ritmul.

Cornetul

Acesta este unul dintre cele mai întâlnite instrumente muzicale din familia „suflătorilor”. De dimensiuni mici, cornetul a fost inventat în secolul al XIX-lea, adăugându-se de valve la cornul poștal. Sunetele produse sunt catifelate și rotunde, având tonalități ridicate.

Cornul francez

Cornul francez provine din Franța unde, în anii 1600 era folosit la vânătoare. Acest instrument produce o mare varietate de sunete, de la foarte puternic la extrem de mic, cu cât suflul este mai mare, cu atât sunetele sunt mai înalte.  Pentru a cânta la cornul francez, instrumentistul trebuie să-l țină cu partea în formă de clopot curbat în jos. Cu mâna stângă el apasă cele trei valve, iar mâna dreaptă o plasează în interiorul clopotului. Tipul de sunet produs depinde de modul în care mâna dreaptă este așezată înăuntru cornului. În general, într-o orchestra există între 2 și 8 astfel de instrumente muzicale.

Trombonul

Spre deosebire de alte instrumente de suflat din alamă care folosesc supapele pentru a schimba tonurile, trombonul este singurul care utilizează o culisă telescopică. Ca și construcție, un trombon standard este realizat din țevi lungi și subțiri. Două țevi în formă de U sunt legate la capetele opuse pentru a forma un „S”, iar o țeavă alunecă în cealaltă, astfel încât lungimea totală a conductei să fie extinsă, apoi scurtată pentru a produce diverse sunete. De obicei, există 3 astfel de instrumente în orchestra.

Tuba

Cea mai mare din familia instrumentelor de suflat din alamă este tuba. Ea produce cel mai scăzut ton, având un sunet profund și puternic. Din punct de vedere al construcției, tuba este un tub metalic lung, curbat într-o formă alungită și având un clopot uriaș la capăt. Tuba poate fi între 2-5 m, cu cât sunt mai lungi, cu atât sunetul este mai jos. Pentru a cânta la tubă, instrumentistul o așează în poală, iar clopotul este aranjat cu fața în sus. În general, există o singură tubă într-o orchestră.

În plus față de aceste instrumente de suflat, mai există și cornul bariton, care este considerat un hibrid de trompetă și tubă.

Așadar, după ce ai aflat care sunt instrumentele muzicale din alamă și ce le diferențiază între ele, alege-l pe cel care ți se potrivește și învață să cânți la el. Din momentul în care ai învățat tehnica de suflare, îți va fi ușor să treci apoi și la celelalte tipuri de instrumente și să devii un adevărat profesionist.

Surse foto: Shutterstock.com, Pexels.com, Unsplash.com

Muzica latino – Istorie, caracteristici și hituri celebre

Muzica latino este o categorie muzicală extrem de apreciată, datorită sonorității sale aparte. Aceasta cuprinde mai multe genuri care se deosebesc prin ritm, structură și melodicitate, dar care se aseamănă, în același timp, într-o multitudine de privințe. Dacă vrei să afli mai multe despre acest gen de muzică, este important să știi care sunt principalele stiluri care fac parte din el, dar și câteva informații despre artiști vechi și noi care au intrat în istorie.

Cuprins

1. Ce este muzica latino dance și cum se clasifică ea? 

2. Muzică latino veche și nouă – Artiști renumiți și hituri celebre

1. Ce este muzica latino dance și cum se clasifică ea?

Muzica latino s-a format cu ajutorul unor procese complexe care au legătură cu identitatea culturală a Americii, căpătată odată cu sosirea lui Columb. Acest eveniment a avut un puternic efect asupra modului în care muzica a devenit parte integrantă a societății, exprimând, în interiorul ei, viața pe care o aveau oamenii, dar și idealurile lor. 

Bineînțeles, instrumentele și beat-urile cu care jonglează muzica de acest gen izvorăsc din istoria mult mai îndepărtată – cultura mayașă, cea incașă, cea aztecă și toate celelalte civilizații precolumbiene au contribuit major la dezvoltarea acestui domeniu specific. De asemenea, influența africană este și ea importantă, deoarece, odată cu aducerea sclavilor din Africa pe teritoriul american, tradițiile și cultura acestora au fost introduse automat în societate. 

Astfel, în genurile muzicale latino, precum samba, salsa, merengue, bachata sau alte stiluri, pot fi remarcate ritmuri și instrumente specifice culturii africane. Însă, dintr-un alt punct de vedere, muzica latino se caracterizează printr-un limbaj care, la rândul lui, cuprinde cuvinte, expresii și noțiuni de vocabular din spaniolă și portugheză. Prin urmare, congruența acestor culturi reprezintă un fenomen puternic, ce a dus la crearea și evoluția muzicii latino.

Totuși, fiecare gen se definește printr-o serie de factori, iar caracterizarea lor poate fi făcută dacă se ține cont de câteva elemente esențiale: instrumente, tempo, ritm și dinamică.

  • Salsa

Salsa este foarte cunoscută la nivel mondial și poate fi identificată ușor, datorită popularității sale. În muzica salsa sunt folosite instrumente precum maracas, pian, tres, chitară, trompetă, trombon, saxofon, contrabas, bongos, clave, congas, timbales sau altele care au ca scop crearea ritmurilor tipice. 

Acest stil muzical este de origine afro-cubană, avându-și rădăcinile în Santiago de Cuba și Guantanamo. El a luat amploare în Statele Unite ale Americii, adoptând influențe americane din jazz și pop. În general, era ascultat și interpretat în cartierele spaniole (numite los barrios), iar artiștii și trupele au început să devină cunoscute prin intermediul unor cântăreți celebri, precum Tito Puente (numit și Regele mamboului), Johnny Pacheco sau Celia Cruz (numită și Regina muzicii salsa), care au contribuit la dezvoltarea muzicii de salsa și la ramificarea ei în alte categorii. La începutul anilor 1900, salsa a reprezentat un puternic fenomen muzical, mai ales în interiorul comunităților hispanice, iar apoi, cu ajutorul casei de discuri înființate în anul 1964, de către Johnny Pacheco, salsa a devenit un fenomen amplu, apreciat la nivel global.

  • Rumba

Rumba a apărut la mijlocul secolului al XIX-lea, în Havana (Cuba), fiind un mix de mai multe genuri, precum abakua, guaguancó, columbia, yambú, yuka si coros de clave. Sclavii de origine africană care au ajuns în Cuba la începutul secolului al XVI-lea au influențat major cultura din zonă. Inițial, numărul acestora nu era foarte mare, însă, odată cu înmulțirea plantațiilor de zahăr în secolul al XVIII-lea, au fost necesari mai mulți muncitori, așa că aceștia au devenit mai numeroși. Ei sunt cei care au pus bazele primelor forme de rumba, celebrând cultura africană și conservând identitatea acesteia, cu ajutorul unor cabildos – bresle sau frății care aveau ca scop socializarea și păstrarea tradițiilor și a tuturor manifestărilor culturale și religioase ale africanilor. 

Rumba era considerată a fi muzică de stradă, ascultată de cei care aparțineau clasei muncitoare – însă, mai târziu, a devenit stilul muzical reprezentativ al Cubei. În general, melodiile de rumba se interpretează în tempo de 2/4 sau 4/4 și, extrem de rar, în măsuri de 9/8 sau 12/4. Sincopa este un alt element structural care se regăsește în rumba, oferind dinamică și energie. Instrumentele folosite sunt similare cu cele tipice muzicii salsa (cele de percuție fiind cel mai des întâlnite). Însă există și anumite diferențe – de exemplu, instrumentul clave este setat la o tonalitate mai joasă decât în salsa, iar instrumentele melodice și armonice nu există în rumba originală, deoarece tot ceea ce ține de melodicitate revenea în sarcina solistului vocal. Totuși, de-a lungul timpului, au fost inventate diferite variațiuni, iar instrumente precum chitara, basul, pianul sau trompeta au fost introduse, uneori, în compozițiile contemporane.

  • Samba

Samba a apărut, inițial, în Bahia, dar, treptat, Rio a devenit cea mai cunoscută locație pentru acest gen muzical, fiind renumit mai ales pentru carnavalul care se organizează în fiecare an. 

Samba era considerată a fi perfectă pentru petrecerile și dansurile care se organizau în ghetourile latino-americane. În structura sa, instrumentele de percuție au un rol important, deoarece sunt elementele principale ale acesteia. Melodia este creată îmbinând aceste instrumente cu linii melodice vocale, care să completeze ritmul alcătuit inițial. Printre cele specifice se regăsesc și clopotul agogô, tobe, tamburine, ganzá, tambur brazilian (repinique) și alte instrumente tradiționale de percuție. În ceea ce privește ritmul, acesta este organizat, de regulă, în măsuri de 2/4 sau 4/4, este energic, rapid și dinamic, iar, deseori, se pot crea ritmuri încrucișate – două tipuri de beat-uri care se suprapun. Însă, de cele mai multe ori, în muzica de stradă, nu există partituri prestabilite – trupa urmărește semnalele pe care le dă conducătorul prin intermediul fluierului (numit apito) și își ajustează interpretarea în funcție de indicațiile acestuia. 

Astfel, are loc un schimb permanent, care se poate defini prin sintagma ritm identic succesiv – conducătorul este cel care lansează o propunere ritmică, iar band-ul este cel care copiază întocmai inițiativa acestuia. Așadar, samba are o dinamică poliritmică, ce se bazează pe existența și, mai ales, pe suprapunerea mai multor tipuri de ritmuri specifice.

  • Merengue și Bachata

Aceste două stiluri provin din Republica Dominicană și se caracterizează printr-o puternică influență spaniolă, care s-a instaurat odată cu organizarea comerțului cu sclavi africani. În secolul al XIX-lea, dictatorul Rafael Trujillo a catalogat bachata ca fiind una dintre cele mai joase forme de artă – așadar, aceasta era interpretată doar în zonele rurale, în vreme ce merengue a devenit genul muzical specific Republicii Dominicane. Totuși, după ce Trujillo nu a mai fost la conducere, bachata a fost recunoscută ca gen de sine stătător, în jurul anilor ‘60. 

Dansul merengue are, de asemenea, o istorie bogată – este o combinație între menuetul african și cel francez, specifice anilor 1700-1800. Sclavii de origine africană luau parte la festivitățile și la serbările organizate de către stăpâni și, astfel, intrau în contact cu lumea dansului european, preluând o serie de mișcări și îmbinându-le cu altele tipice culturii din Africa. 

Muzica s-a dezvoltat continuu, iar ritmurile de merengue sunt ușor de identificat. Tempoul este organizat în măsuri de 2/4, iar instrumentele tradiționale cel mai des întâlnite sunt acordeonul, tambora și güira. Ritmul tradițional este numit quintillo și se caracterizează printr-o serie de sincope, care sunt întrerupte de 5 bătăi succesive, la trecerea dintre al doilea și al treilea beat din fraza muzicală. Bineînțeles, de-a lungul timpului, această structură a căpătat noi valențe și s-a ramificat în mai multe direcții, fără a se îndepărta, însă, de vibe-ul de bază al merengue-ului. În prezent, în Republica Dominicană sunt interpretate trei tipuri de merengue, numite merengue tipico, merengue de orquesta (cântat de o trupă numeroasă sau de o orchestră) și merengue de guitarra (cântat la chitară). 

La început, instrumentele cu coarde erau cele care ghidau armoniile din merengue, însă, odată cu crearea schimburilor de mărfuri dintre Republica Dominicană și Germania (nemții ofereau instrumente în schimbul tutunului), acordeonul a urcat, ulterior, pe treapta cea mai de sus, devenind instrumentul principal folosit în acest gen muzical. 

În ceea ce privește bachata, evoluția este similară, însă nu în totalitate identică. Deși își are originea tot în Republica Dominicană, caracteristicile sale sunt diferite din anumite puncte de vedere. Termenul folosit inițial era amargue (cuvânt care înseamnă amar, amărui), fiindcă acest tip de muzică era utilizat pentru a exprima sentimente de neîmplinire sufletească și de dragoste neîmpărtășită. Astfel, armoniile sale sunt deosebite și sugerează o lume sonoră unică și originală, iar instrumentele principale sunt chitara, basul, bongos și güira. Prima bachata înregistrată a aparținut artistului José Manuel Calderón – inspirată de stilul specific muzicii bolero, acesta a creat melodii precum Borracho de amor și Condena, pe care le-a înregistrat, în anul 1962, în studiourile Radio Television Dominicana.

  • Reggaeton

Reggaeton-ul este una dintre cele mai recente forme de muzică latino – el a apărut în Puerto Rico și a căpătat amploare în jurul anului 2004, când s-a extins în America de Nord, Asia, Europa și Africa. Influențele sale sunt multiple, dar, în general, combină dancehall-ul jamaican cu trinidadian soca și cu salsa, hip-hop, bomba și muzica electronică. Din punct de vedere vocal, soliștii se îndreaptă spre zona de rap și hip-hop, iar limba principală este spaniola. 

Însă, încă din anii 1990, reggaeton-ul a devenit un curent muzical puternic, numit, inițial, underground. Acesta era înregistrat în marquesitas (garaje portoricane), pe casete, și apoi era distribuit pe stradă celor care voiau să le cumpere. DJ Negro și DJ Playero au fost printre primii artiști care au devenit populari, iar în jurul anului 1995, casetele au început să se vândă în magazinele de profil.

  • Latin Pop

Latin Pop reprezintă un mix între muzica latino și cea pop – acesta a devenit foarte cunoscut în jurul anilor 2000, când, datorită unor artiști precum Shakira, Marc Anthony, Jennifer Lopez, Enrique Iglesias sau Ricky Martin, genul latin pop a câștigat numeroși fani la nivel global. Însă, înainte de acest moment de vârf, muzicieni precum Sergio Mendes sau Gloria Estefan au conturat, au promovat și au propulsat această nouă zonă muzicală. Astfel, au luat naștere melodii latino noi, dar și reinterpretări ale unor cântece mai vechi, care au căpătat notorietate și popularitate. Cântecele erau ideale pentru dans, vorbeau despre dragoste și despre viața latino-americană, aveau un vibe disco și o structură ritmată, fiind perfecte pentru petreceri și evenimente. De aceea, acest stil a fost și este, în continuare, extrem de apreciat, fiind unul dintre cele mai iubite genuri de muzică la ora actuală. 

2. Muzică latino veche și nouă – Artiști renumiți și hituri celebre

De-a lungul istoriei, în muzica latino s-au remarcat o multitudine de cântăreți, atât latino-americani, cât și de alte naționalități, care au pus o cărămidă importantă în evoluția acestui gen. Așadar, pentru a putea înțelege mai multe despre acest fenomen, este esențial să intri în contact cu o serie de hituri cunoscute, interpretate de artiști celebri. 

Iată câteva melodii pe care trebuie neapărat să le asculți:

Salsa 

Hector Lavoe – Periodico de ayer

Marc Anthony – Vivir mi vida

Rumba

Daniel Ponce – Basta da cuentos

Jerry Gonzalez – Evidence

Samba

Bellini – Samba de Janeiro

Gal Costa – Aquarela do Brasil

Merengue 

Eddy Herrera – Tu eres ajena

Sergio Vargas – La quiero a morir

Bachata

José Manuel Calderón – Borracho de amor

Aventura – Obsesion

Reggaeton

Daddy Yankee – Gasolina

Ivy Queen – Quiero bailar

Latin Pop

Ricky Martin – Livin’ la vida loca

Gloria Estefan – Conga

În concluzie, muzica latino cuprinde o mulțime de genuri, care sunt deosebite și speciale din multe puncte de vedere. Acestea au trecut prin numeroase transformări de-a lungul timpului și au fost modelate de către toți artiștii care au adus un aport personal în acest domeniu. Însă, chiar și în prezent, acest tip de muzică este adorat de către fanii din întreaga lume și reprezintă unul dintre cele mai populare stiluri. Descoperă treptat fiecare segment în parte și găsește melodiile care îți plac – cu siguranță te vei îndrăgosti de tot ceea ce înseamnă caracterul latino și nu te vei mai putea despărți de el! Dacă ai aflat care este muzica pe care o preferi, poți merge mai departe – învață dansuri sau mișcări specifice și, în mod cert, te vei distra pe cinste! De asemenea, poți învăța să cânți la instrumentele specifice acestui stil. Poate chiar poți compune o melodie care va ajunge hit.

Sursă foto: shutterstock.com

Acordeon – Află tainele acestui instrument și învață singur să îl folosești!

Pentru a învăța să cânți la acordeon, la fel ca în cazul oricărui alt instrument muzical, este nevoie de multă practică, dar majoritatea oameni sunt descurajați de la prima vedere, considerându-l mult prea confuz și dificil. În special cel cu butoane poate fi mai complicat de folosit decât cel cu clape, acesta din urmă fiind mult mai familiar, datorită asemănării cu claviatura unui pian.

Nu știi în cât timp poți să înveți să cânți la acordeon? Ei bine, dacă repeți în mod conștiincios, zi de zi, te vei acomoda cu acest instrument în trei sau patru luni. Cea mai grea parte din tot acest proces este aceea în care trebuie să îți controlezi mâinile atât de bine încât să lucreze independent una față de cealaltă, deoarece va trebui să apeși clapele și butoanele în timp ce miști burduful înainte și înapoi. Nu renunța dacă nu reușești după primele lecții. Acesta este un instrument care necesită multă concentrare și perseverență, astfel că nu vei vedea rezultatele peste noapte.

Află în continuare de la McMusic dacă într-adevăr este atât de greu să cânți la acordeon și ce trucuri împărtășite de muzicieni experimentați poți aplica în metoda ta de învățare.

Cuprins:

1. Este acordeonul un instrument dificil?

2. Cum poți să înveți să cânți la acordeon?

2.1. De ce să înveți să cânți la acordeon cu ajutorul unui profesor?

2.2. Sfaturi și trucuri pentru a învăța singur să cânți la acordeon

3. Cum ai grijă de acordeonul tău, pentru a-l păstra în cele mai bune condiții?

1. Este acordeonul un instrument dificil?

După cum probabil știi, există două mari tipuri de acordeoane – cele cu butoane și cele cu clape, asemănătoare unui pian.

Acordeoanele cu claviatură, așa cum le spune și numele, au clape specifice unui pian normal și produc același sunet indiferent de felul în care manevrezi burduful. De aceea, dacă deja știi să cânți la o orgă, îți va fi mult mai ușor să înveți melodiile preferate la acordeon.

Cea de-a doua categorie este mai diferită, deoarece butoanele pe care apeși emit note muzicale distincte în funcție de modul în care miști burduful, în interior sau în exterior. Acest tip de acordeon este mai dificil decât cel cu clape, deoarece ești nevoit să memorezi toate butoanele, mai ales pentru că vizibilitatea asupra mâinii stângi este blocată, atunci când adopți o poziție corectă.

Totuși, după ce se familiarizează cu butoanele, de cele mai multe ori muzicienii îl preferă pe acesta și îl consideră mai simplu de utilizat, motivul fiind faptul că acele taste rotunde sunt mai mici și mai apropiate între ele decât clapele, ceea ce face mai ușoară tranziția de la notele joase la cele mai înalte.

Un alt motiv pentru care unele persoane au dificultăți atunci când iau lecții de acordeon este acela că, pe lângă clapele sau butoanele dispuse pe partea dreaptă, mai există o serie de butoane pe latura stângă. Acestea din urmă, indiferent cât de multe sunt, au următorul rol: primul și al doilea rând  sunt note de bas, în timp ce restul sunt destinate acordurilor și sunt, de obicei, aranjate astfel: C, F, B-flat, E-flat, A-flat la stânga și C, G, D , A, E la dreapta.

Unii chitariști consideră că acordeonul cu butoane cromatice este mai ușor de învățat, datorită acordurilor de bază care necesită aproape același mod de atingere cu degetele ca în cazul chitarelor. Așadar, aceasta poate fi o opțiune potrivită pentru tine dacă ai deja experiență cu chitara.

2. Cum poți să înveți să cânți la acordeon?

Fie că alegi să primești ajutorul unui profesor, fie că pornești singur în această aventură, muzica deosebită pe care o vei cânta la acordeon merită tot efortul. Chiar dacă teoria și notele muzicale trebuie cunoscute, totuși, cea mai importantă este practica continuă, astfel că, indiferent dacă mergi la cursuri sau înveți singur acasă, nu trebuie să faci pauze prea lungi între sesiunile de studiere, deoarece există riscul să îți pierzi îndemânarea.

2.1. De ce să înveți să cânți la acordeon cu ajutorul unui profesor?

Un profesor sau un antrenor muzical care cunoaște totul despre acordeon este cu siguranță un avantaj pentru orice începător, dar, din păcate, acești specialiști nu sunt foarte mulți, așa că s-ar putea să ai dificultăți în a găsi unul foarte bun.

Un astfel de instructor este bine-venit și datorită faptului că te va ajuta să alegi tipul corect de acordeon pentru tine și pentru stilul de muzică pe care îl adopți, precum și să reglezi corespunzător curelele și să te așezi în poziția ideală. 

În ceea ce privește acest din urmă aspect, majoritatea persoanelor consideră că cel mai confortabil este să cânte așezate pe scaun, existând numeroase poziții preferate. Ai grijă de fiecare dată când te apleci dintr-o poziție de șezut, pentru a nu îți afecta coloana, iar dacă îți vei strânge corect curelele pentru a se potrivi formei corpului, nu doar că îți va fi mai ușor să cânți, dar, de asemenea, vei reduce riscul de a te accidenta.

2.2. Sfaturi și trucuri pentru a învăța singur să cânți la acordeon

Dacă după căutări îndelungate, tot nu ai găsit un profesor, nu îți face griji! Găsește în continuare 6 sfaturi utile care te vor ajuta să înveți singur și, în timp util, să cânți la acordeon.

1. Alege acordeonul potrivit pentru tine

Pentru a învăța rapid și într-o manieră plăcută să cânți la acest instrument, este esențial să îți alegi acordeonul perfect pentru tine, în funcție de mai mulți factori, precum înălțimea, bugetul, vârsta, dar și stilul muzical pe care îți dorești să îl adopți.

Dacă știi să folosești pianul, îți va fi mai ușor cu un acordeon cu clape. În schimb, dacă ești chitarist, cel cu butoane cromatice poate fi alegerea cea mai bună. De asemenea, în cazul începătorilor, sunt recomandate cele cu un număr mai mic de butoane și clape, deoarece sunt mai simplu de înțeles.

2. Familiarizează-te cu acordeonul

După ce ți-ai achiziționat acordeonul, asigură-te că te familiarizezi cu structura acestuia, astfel încât să reduci riscul de a-l defecta, reușind să îi maximizezi potențialul. Pentru a face acest lucru, încearcă să găsești resurse de cunoaștere, precum filmulețe pe internet, cărți despre tehnici sau manuale de instrucțiuni care îți prezintă metode simple de învățare. Iată care sunt părțile componente ale unui acordeon și ce funcții au:

Burduf

Burduful este considerat sufletul oricărui acordeon. Aceste pliuri sunt realizate de obicei din hârtie, pânză sau carton, combinate fie cu material de piele, fie cu metal, pentru mai multă rezistență. Rolul acestuia este de a furniza aer, pentru a face posibilă producerea sunetelor.

Clape melodice

Muzica este produsă prin apăsarea fie a butoanelor, fie a clapelor prezente pe partea dreaptă a acordeonului.

Comutatoare de registru

Apăsarea unui astfel de comutator, prezent, de regulă, pe ambele părți ale acordeonului, determină schimbarea tonului.

Supape de aer

Cu ajutorul supapelor, aerul din burduf este eliminat fără să scoată vreun sunet.

Butoane

Tastele cu butoane de pe partea stângă a acordeonului sunt cele care stabilesc armonia.

3. Ține acordeonul în poziție corectă

În primul rând, acordeonul trebuie ținut lipit de piept. Deși unii muzicieni preferă să cânte din picioare, această metodă te poate obosi rapid, mai ales dacă ai un instrument cu o greutate ridicată. În orice caz, important este să îți găsești o poziție în care să ai controlul asupra acordeonului și să te simți confortabil, în același timp. Fie că alegi să cânți așezat sau ridicat, ține minte să nu stai sprijinit de ceva sau aplecat, deoarece interpretarea va avea de suferit.

De asemenea, asigură-te că ai strâns suficient de mult curelele, astfel încât să nu îți alunece acordeonul în timp ce cânți, dar să fie și suficient de largi pentru a nu îți bloca circulația sangvină de la nivelul umerilor. Pentru mai multă siguranță, poți apela la o curea care le leagă pe cele două ale instrumentului și care se poziționează pe spate, pentru a evita, în cazul unui acordeon mai greu, să îți cadă din brațe, aceasta aducând și un plus de confort în situațiile în care alegi să cânți mult timp în picioare.

Dacă preferi poziția în șezut, este nevoie să alegi un scaun care să îți permită să atingi podeaua cu picioarele, pentru a avea controlul necesar asupra acordeonului.

4. Urmează o tehnică corectă de interpretare

Iată care sunt pașii de urmat când ești la început de drum și vrei să înveți singur să cânți la acordeon:

Ține mâinile în pozițiile corecte

Poziția încheieturii de la mâna dreaptă trebuie să fie paralelă cu claviatura, fără a o curba exagerat, aceasta fiind o greșeală frecventă a începătorilor, care poate duce la o apăsare greșită cu degetele și chiar o accidentare. La început va fi mai greu, dar poziția va deveni confortabilă după mai multă practică. De asemenea, mâna stângă trebuie să stea între curea și butoanele de bas, având, astfel, o bună libertate de mișcare a degetelor.

Apasă supapa de aer

Lângă butoanele de bas, îl vei găsi pe cel pentru supapa de aer, iar prin apăsarea lui vei auzi un șuierat, ca urmare a aerului care intră în acordeon și în burduf.

Apasă încet pe butoanele de bas, apoi mișcă burduful

La această etapă, vei avea nevoie de o imagine mentală a butoanelor de bas, deoarece, dacă ești în poziția corectă, nu îți vei mai putea vedea degetele de la mâna stângă.

Încearcă să apeși clapele și butoanele de bas în același timp

Acest pas va fi mai ușor dacă ai repetat anterior pe un pian, dar, chiar și în caz contrar, vei reuși să te coordonezi din ce în ce mai bine, pe măsură ce exersezi.

5. Învață în sesiuni scurte dar frecvente

Vei reuși să eviți frustrarea dacă, în loc de lecții lungi pe care le urmezi când îți aduci aminte, vei învăța în sesiuni de scurtă durată, dar regulate, informațiile fiind asimilate mai ușor și pentru mai mult timp.

6. Exersează pe un pian pentru a-ți antrena mâna dreaptă

Dacă alegi un acordeon cu claviatură, trebuie să îți antrenezi degetele de la mâna dreaptă, cu ajutorul unui pian sau a unei orgi, pentru a căpăta viteză în mișcare și rezistență.

3. Cum ai grijă de acordeonul tău. pentru a-l păstra în cele mai bune condiții?

Ca începător, este important să știi și cum trebuie să îți păstrezi acordeonul, astfel încât să te bucuri de el pentru mai mult timp. Dacă vei ține cont de următoarele ponturi despre întreținere, nu doar că vei prelungi durata de viață a instrumentului, dar vei economisi și sume importante pentru reparații, care adesea sunt destul de costisitoare. Totuși, dacă acordeonul tău este stricat, mergi la cel mai apropiat reparator calificat.

  • Păstrează acordeonul într-o cameră călduroasă și uscată, deoarece temperaturile extreme pot afecta unele componente ale instrumentului.
  • Mută cu grijă acordeonul dintr-o parte în alta. Evită loviturile și căzăturile, deoarece acestea pot disloca elementele supapei de aer și pot afecta mecanismul basului.
  • Nu lăsa acordeonul într-un loc accesibil multor persoane, deoarece, de multe ori, alții sunt vinovați pentru defecțiunile cauzate, iar nu proprietarul instrumentului.
  • Păstrează întotdeauna acordeonul într-o cutie specială, deoarece numai astfel îl vei feri de eventuale incidente, iar în astfel de situații, măcar se va mai atenua din puterea loviturii cu ajutorul carcasei.

În concluzie, să înveți să cânți la acordeon nu este foarte dificil dacă exersezi suficient, la fel ca în cazul altor instrumente. Cea mai grea parte este coordonarea degetelor și a mâinilor, astfel încât să poți apăsa butoanele și clapele în același timp în care miști burduful de la stânga la dreapta și invers. În plus, trebuie să te asiguri că ai ales un model potrivit pentru tine și care corespunde stilului tău muzical, precum și că ai o poziție corectă, fie în picioare, fie așezat, pentru a avea control asupra acordeonului și a interpreta melodiile preferate la cel mai înalt nivel.

Nu te descuraja dacă nu reușești după primele lecții să te acomodezi cu instrumentul, deoarece numai după o practică regulată, pe parcursul mai multor luni, vei ajunge să te simți confortabil când cânți la acordeon.

Surse foto: Shutterstock.com, Pexels.com

Muzica de calitate și caracteristicile ei: Cum identifici sunetul perfect?

Calitatea unui tip de muzică nu poate fi măsurată printr-un calcul matematic – ea depinde de funcționalitatea multor factori, care au legătură, la rândul lor, cu o mulțime de alte segmente. Fie că judeci acest aspect din perspectivă tehnică sau structurală, fie că te bazezi doar pe ceea ce înregistrează auzul sau ții cont doar de gusturile tale muzicale, cu siguranță vei putea defini doar o mică parte din ceea ce face ca muzica respectivă să fie bună

Însă, pentru a te apropia de un răspuns cât mai complet, este necesar să ai o privire de ansamblu, care să cuprindă mai multe puncte de vedere ce-ți vor oferi detalii folositoare despre noțiunea de calitate.

Cuprins 

  1. Ce elemente structurale conține o muzică de calitate?
  2. Principii de calitate în muzica clasică veche din Baroc – Forma de sonată
  3. Muzică modernă de înaltă calitate – Sunet și tehnologie
  4. Cum să creezi muzică de calitate superioară?

1. Ce elemente structurale conține o muzică de calitate?

Muzica de calitate se poate defini în mai multe feluri – totul depinde de perspectiva din care privești. Factorul calitativ poate cuprinde principii și noțiuni legate atât de compoziție, cât și de interpretare sau redare. Așadar, este necesar ca toate aceste posibilități să fie luate în calcul atunci când se încearcă obținerea unei definiții concrete în ceea ce privește calitatea unei muzici. În general, o melodie coerentă, plăcută și, bineînțeles, calitativă, nu poate funcționa fără prezența unor elemente constituente care să se afle în armonie și în relație unele cu celelalte:

  • Tonalitate

Tonalitatea reprezintă o modalitate de organizate a notelor muzicale, în funcție de un factor central. A apărut în jurul anului 1650, în Europa, și a contribuit major la dezvoltarea unei structuri coerente în procesul de creare a armoniilor și, prin extensie, a unei melodii. Ea este stâlpul de bază al oricărei compoziții, iar toate notele și gamele utilizate pe parcursul melodiei, trebuie să jongleze în limitele impuse de aceasta. 

  • Ritm și tempo

Ritmul și tempoul sunt noțiuni elementare, care sunt obligatorii atunci când vrei să compui un cântec. Acestea nu se referă doar la durata notelor, ci și la modul în care trebuie interpretată respectiva compoziție. Cu siguranță ai auzit de termeni precum andante, allegretto, sau moderato – ei oferă indicații importante despre felul în care ar trebui să fie cântată melodia. 

  • Armonii

Armoniile sunt rezultate din combinarea mai multor note muzicale, iar atunci când ele sunt puse la un loc, se creează acorduri. Acestea pot fi consonante, disonante sau armonice – în funcție de acest lucru, sunetul va fi diferit. 

  • Dinamică

Dinamica este foarte importantă pentru o operă muzicală, deoarece ea poate face diferența între o muzică banală și una de calitate. Sunetul poate căpăta caracteristici suplimentare atunci când este interpretat într-o anumită manieră – așadar, volumul și intensitatea sunt doi factori esențiali pe tot parcursul partiturii, întrucât oferă informații semnificative despre cum ar trebui cântate măsurile cu pricina (forte, piano, pianissimo, etc.).

  • Metrica

Metrica se referă la câți timpi sunt într-o anumită măsură muzicală și cât anume durează ei. Aceștia pot fi, de asemenea, accentuați și neaccentuați, iar acest lucru are un efect major asupra ritmului, tempoului, dinamicii și sonorității finale. 

  • Forma

Orice melodie se bazează pe o formă – ea reprezintă o structură clară, împărțită pe secțiuni. Un cântec poate cuprinde două sau trei secțiuni, organizate în moduri diferite, în funcție de numărul de strofe, de refren, de bridge și de alte elemente care, adunate laolaltă, alcătuiesc un ansamblu concret – o schiță a fiecărei compoziții în parte. 

  • Instrumente

Mixul alcătuit din instrumentele folosite este componenta care aduce cea mai mare proporție de unicitate și originalitate. Este important, atunci când vrei să compui o melodie, să pornești de la un instrument de bază, pentru a crea linia melodică principală. Fie că utilizezi instrumente cu clape, fie că preferi instrumente chitară/bass sau altele, odată ce reușești să-l selectezi pe cel de bază, vei putea adăuga, treptat, tot felul de nuanțe și linii melodice adiacente, care vor da culoare și esență operei tale.

Așadar, aceste elemente sunt obligatorii pentru a crea orice melodie – fără ele, aceasta nu poate deveni coerentă și cursivă. O muzică de calitate presupune ca toate aceste detalii să fie complementare, să aibă legătură între ele și să fie îmbinate într-un mod armonios, melodic și plăcut auzului. Prin urmare, calitatea în compoziție constă, de fapt, într-o anumită măsură, în jonglarea și combinarea unor principii și noțiuni, în așa fel încât rezultatul să le conțină pe toate, dar să fie și ceva unic, inedit, original și frumos.

2. Principii de calitate în muzica clasică veche din Baroc – Forma de sonată

Muzica clasică reprezintă un gen muzical complex, care cuprinde numeroase alte genuri secundare. Însă, de-a lungul istoriei sale ample, a trecut printr-o mulțime de transformări și inovații care au contribuit la evoluția ei. Deși rădăcinile sale se află în epoca Medievală, când majoritatea muzicii interpretate era de natură religioasă, forma pe care o are astăzi se caracterizează, mai degrabă, prin denumirea de muzică simfonică

Totuși, pe tot parcursul dezvoltării sale, muzica clasică a fost configurată în diverse moduri, în funcție de influențele fiecărei perioade istorice și, bineînțeles, în funcție de compozitorii care au activat în epoca respectivă. Abia începând cu Barocul, compozițiile au devenit studiate, analizate, comparate, cu scopul de a afla care este rețeta unei muzici calitative. Din punct de vedere compozițional, o operă muzicală poate fi de calitate dacă se aliniază unor anumite standarde specifice. În general, ținându-se cont de genul abordat, structura este destul de bine analizată în prealabil, mai ales dacă există o istorie a respectivului gen. 

De exemplu, în epoca Barocă, compozitorii de tradiție germană au elaborat forma de sonată. Aceasta reprezenta o modalitate de structurare a unei simfonii sau a unei sonate, dar și a unui cvartet sau concert, ori a unui alt tip de muzică de cameră. Așadar, un astfel de șablon îi ajuta pe artiștii muzicieni să pornească de la ceva clar, pentru a putea construi, apoi, fiecare operă, având o bază solidă. Forma de sonată nu este ceva complicat, ci este un ansamblu de elemente care se regăsesc și astăzi, în muzica modernă. Ea se împarte în 5 bucăți individuale: introducerea, expoziția, dezvoltarea, repriza și coda. Iată câteva detalii despre fiecare în parte:

  • Introducerea 

Introducerea este o parte facultativă – nu se găsește în toate compozițiile din acea perioadă. Însă, este important faptul că ea se caracterizează printr-un tempo mai lent, care are ca scop pregătirea următoarei etape. Astfel, ea are rolul de a pregăti terenul, pentru ca expoziția să aibă efectul scontat. 

  • Expoziția 

Expoziția reprezintă un ansamblu în care se prezintă tema sonoră principală. Aceasta, la rândul ei, este împărțită în patru subdiviziuni, care se deosebesc una de cealaltă prin caracteristicile pe care le au. Prima dintre ele cuprinde elemente melodice care definesc sonoritatea specifică a temei principale. Tranziția este cea de-a doua etapă și are ca scop crearea unei punți între tonalitatea dominantă principală și o altă tonalitate, contrastantă (specifică celei de-a treia subdiviziuni – tema secundară). Ultima parte se numește codetta și cuprinde finalul expoziției, care are loc în tonalitatea temei secunde. 

  • Dezvoltarea

Dezvoltarea are rolul de a elabora și de a intensifica tensiunea dramatică introdusă în expoziție și, în același timp, are ca scop pregătirea reprizei, prin reîntoarcerea la tonalitatea temei principale. 

  • Repriza

Repriza acționează exact în sensul denumirii sale – echilibrează temele din expoziție, creând un echilibru între ele. Astfel, se alcătuiește o readaptare complexă a ambelor tonalități, pentru a iniția o formă de stabilitate, propice pentru construirea treptată a finalului. 

  • Coda

Coda reprezintă finalul compoziției, conține elemente din toate temele folosite și se încheie în tonalitatea principală a operei. 

Așadar, forma de sonată este un exemplu perfect pentru a defini rețeta unei compoziții de calitate din perioada Barocului. În primă fază, poate părea a fi un șablon restrâns, care nu lasă loc de creativitate, dar, de fapt, o astfel de structură poziționează artistul muzician într-un tipar util, care îl va ghida într-o direcție potrivită, indiferent de zona stilistică pe care o preferă acesta. 

3. Muzică modernă de înaltă calitate – Sunet și tehnologie

Muzica modernă și cea contemporană au dus la un alt nivel noțiunea de calitate. Aceasta a căpătat și alte valori, diferite de cele structurale. Astfel, formele folosite s-au simplificat într-o oarecare măsură, pentru a lăsa loc de alte tipuri de inovații.

Odată cu apariția tehnologiei, muzica nu a mai fost interpretată doar în săli de concert cu o acustică deosebită, ci a devenit mult mai accesibilă tuturor categoriilor sociale. Așadar, melodiile artiștilor au început să fie transmise la radio și la televizor, sau să fie cântate live în tot soiul de spații. Așadar, muzicienii s-au adaptat la acest fenomen și au ținut pasul cu vremurile, inventând noi metode prin care arta lor să ajungă la oameni, într-un mod calitativ. Prin urmare, noțiunea de sunet s-a transformat într-o știință de sine stătătoare, iar calitatea lui a devenit extrem de importantă în tot acest proces.

Echipamentele tehnice s-au îmbunătățit treptat, atât din punctul de vedere al compoziției, cât și din cel al înregistrării și transmisiei. Apariția studiourilor de înregistrări, a caselor de discuri, a casetelor și a CD-urilor, a contribuit major la ramificarea muzicii moderne din perspectivă sonoră. În concluzie, o muzică de cea mai bună calitate nu mai putea fi catalogată astfel, decât dacă depășea bariera sunetului și ajungea la spectatori, exact în aceeași formă. 

De aceea, au apărut numeroase tipuri de accesorii și dispozitive moderne, care au schimbat cu totul domeniul muzical, prin crearea unei punți solide între tehnică și muzică. Atât microfoanele, cât și mixerele și amplificatoarele au căpătat rolul de a nuanța sunetul, astfel încât să poată fi furnizat și ascultat la cele mai înalte standarde.  

În consecință, muzica modernă a adus în discuție noi valențe și provocări, diferite de cele din alte perioade istorice, iar calitatea a dobândit, la rândul ei, noi definiții, în funcție de fiecare segment al lanțului muzical compoziție–transmisie–audiție.

4. Cum să creezi muzică de calitate superioară?

Dacă ești pasionat de domeniul muzical și ești un muzician la început de drum sau unul experimentat, cu siguranță îți dorești ca muzica ta să ajungă la public în cea mai bună formă. Indiferent de genul pe care îl abordezi – muzică străină, românească, populară, jazz, pop, hip-hop, etc, – ai nevoie de aparatura necesară. De aceea, este esențial să afli informații utile despre acest aspect, fiindcă ele te pot ajuta să creezi și, mai ales, să transmiți muzică de calitate.

Așadar, pentru a te putea asigura că muzica ta este calitativă, trebuie, în primul rând, să ai echipamentele potrivite. Dacă ești solist vocal, ai nevoie de microfoane profesioniste, care să capteze perfect sunetul pe care îl emiți. Însă, dacă faci parte dintr-o orchestră, vei avea nevoie de instrumente și accesorii specifice care să te ajute să menții nivelul de calitate, indiferent de durata interpretării. De asemenea, în cazul în care lucrezi într-un studio, vei avea nevoie de recordere, monitoare și software-uri care să te sprijine în demersurile tale. Cu siguranță vei găsi toate produsele de care ai nevoie pentru ca muzica pe care o creezi să fie extraordinară și să ajungă la ascultători exact așa cum a fost compusă, în cele mai mici detalii.

În concluzie, calitatea muzicii este o noțiune generală, care poate fi analizată și judecată din numeroase puncte de vedere. Totuși, poți restrânge această arie vastă, în funcție de zona de care ești pasionat sau de cea în care activezi. Astfel, ia în calcul relația ta cu muzica, în mai multe privințe, punându-ți întrebări utile, precum:

  • Care sunt așteptările pe care le ai de la muzica ta preferată?
  • Vrei să compui sau doar să asculți?
  • Ce metode folositoare au descoperit cei dinaintea ta?
  • Care sunt accesoriile de care ai nevoie pentru scopurile tale?
  • Care sunt elementele pe care trebuie să le ai în vedere pe parcurs?

Găsind răspunsurile la aceste întrebări, poți descoperi un punct de plecare, iar,  pe drum, mai poți adăuga și altele, raportându-te la dorințele și nevoile tale. Ținând cont de toate aceste detalii și, în mod cert, vei reuși să intri în contact cu muzica de calitate.

Sursă foto: pixabay.com

Ukulele – istoria și beneficiile cântatului la acest instrument inedit

Dacă te-ai întrebat vreodată ce înseamnă ukulelele, află că acestea sunt un instrument muzical care provine din familia chitarelor, popular atât în muzica tradițională, cât și în muzica pop.

În mod obișnuit, acestea au patru corzi și reprezintă un punct de plecare excelent muzicienilor amatori, dar și studenților. Muzicienii de orice vârstă pot învăța rapid să cânte acordurile acestui instrument, care este disponibil în mai multe dimensiuni, cu mai multe tonuri, intensități și frecvențe.

Artiști faimoși, precum Eddie Vedder și Jason Mraz, au folosit ukulele pentru a da o notă aparte cântecelor lor.

Citește în continuare și află mai multe despre acest instrument interesant și de ce ar trebui să-l alegi.

Cuprins

  1. Despre ukulele – cum și unde au apărut?
  2. Fun facts despre ukulele
  3. De ce să alegi să cânți la ukulele? Beneficii și avantaje

1. Despre ukulele – cum și unde au apărut?

Istoria și tradiția ukulelelor sunt unele bogate. Acest instrument a apărut pentru prima dată în Hawaii, în secolul al XVIII-lea, rădăcinile sale fiind totuși în Portugalia.

Cu toate acestea, nu se știe cine a inventat efectiv ukulelele. În ciuda acestui fapt, povestea modului în care acest instrument a ajuns la popularitatea de care se bucură astăzi este una interesantă.

Istoricii sunt de acord că braguinha portugheză sau machete de braga sunt instrumentul care a dus la crearea ukulele. Braguinha este un instrument mic în comparație cu chitara, dar funcționează destul de similar cu primele patru coarde ale acesteia.

Pe de altă parte, ukulele are aceeași lungime ca a machetei, dar se acordă diferit. Cu alte cuvinte, putem spune că hawaienii au poreclit braguinha drept ukulele.

Acest lucru s-a întâmplat la mijlocul secolului al XVIII-lea, când industria zahărului din Hawaii era în plină expansiune, ceea ce a dus la lipsa forței de muncă. În același timp, Portugalia se confrunta cu un colaps economic. Astfel, mulți portughezi au fost nevoiți să emigreze în Hawaii pentru a găsi oportunități de angajare în industria zahărului.

Drept urmare, mulți portughezi au ajuns pe insulă împreună cu familiile și machetele lor. Printre ei s-a aflat și Joao Fernandes, care a cântat la machetă un cântec de mulțumire la sosirea în portul Honolulu pe 23 august 1879. Interpretarea lui i-a emoționat atât de mult pe localnici, încât au devenit obsedați de branguinha, pe care au numit-o ukulele, care înseamnă “purici sărind”. Acest lucru se referă la modul în care degetele lui Fernandes se mișcau peste corzi.

2. Fun facts despre ukulele

Ukulele este unul dintre cele mai populare instrumente de la acest moment, însă există câteva fun facts despre ele care s-ar putea să te surprindă:

  • Copiii de orice vârstă pot învăța rapid să cânte la ukulele;
  • Se spune că primul a fost construit în 1879, dar nu este clar cine a inventat instrumentul;
  • Renumitul astronaut Neil Armstrong a avut o mare pasiune pentru a cânta la ukulele;
  • În ultimii ani, vânzările de ukulele sunt aproape egale cu cele ale chitarelor, crescând cu aproximativ 500-600%;
  • Inițial, corzile de ukulele erau produse din intestine de oaie sau pisică. Corzile moderne sunt din nailon;
  • Beatle George Harrison a avut o colecție de sute de ukulele;
  • “I’m Yours” al lui Jason Mraz este cea mai bine vândută piesă cu ukelele de până acum. A fost lansată în 2008.
  • Cele mai multe ukulele sunt realizate din lemn de mahon; cu toate aceste, modelele mai ieftine (de obicei, pentru copii) sunt din plastic.

3. De ce să alegi să cânți la ukulele? Beneficii și avantaje

Cântatul la ukulele are multe beneficii. Iată câteva motive pentru care ar trebui să alegi acest instrument atât pentru tine, cât și pentru copii: 

  • Sunt portabile și ușor de întreținut. De asemenea, este mai ușor de învățat decât o chitară. Copiii pot ține și cânta cu ușurință la acest instrument. Dacă te gândești să te apuci de chitară, ukulele ar putea fi un bun punct de plecare.
  • Lecțiile de ukulele pot îmbunătăți coordonarea creier-ochi-mână. Trebuie să te concentrezi asupra corzilor pe care le atingi pentru a genera acordurile corecte. Schimbul de informații între creier, ochi și degete îți poate îmbunătăți coordonarea și abilitățile mentale și motorii.
  • Pe ukulele este mai ușor decât pe orice alt instrument să redai cele mai multe melodii;
  • Îți poate întări sistemul imunitar. Deși nu există dovezi despre cum se întâmplă acest lucru, experții cred că se întâmplă deoarece instrumentele cu coarde ciupite scad nivelul de stres, ceea ce este imperativ pentru un sistem imunitar puternic;
  • Ukulele sunt ieftine, prețul mediu fiind accesibil pentru aproape orice buzunar;
  • Abilitățile dobândite în timpul lecțiilor de ukulele pot fi ușor transferate la vioară, chitară și alte instrumente;
  • Este distractiv. În general, copiii devin tot mai entuziasmați de acest instrument pe măsură ce învață să cânte la el.

Așadar, acum că ai mai multe informații despre ukulele și cunoști beneficiile lui, este timpul să te apuci de ciupit coardele. Alege un model frumos, clasic sau modern, și învață să interpretezi toate piesele preferate.

Surse foto: Unsplash.com, Shutterstock.com