Keytar- ce este și cum poți învăța să cânți la acest instrument muzical

Probabil ești deja familiarizat cu ceea ce înseamnă pianul, sintetizatorul, orga sau aranjorul. Printre toate aceste instrumente cu clape, există însă și keytarul: instrument mai puțin cunoscut în afara lumii specializate a muzicienilor, dar care a avut un rol imens în dezvoltarea și interpretarea pieselor și compozițiilor new wave sau electronice. 

Înainte ca acest instrument să fie creat și pus la dispoziția interpreților pentru concertele live, muzicienii improvizau, în general, prin claviaturi clasice mai mici, legate în jurul corpului prin curele standard de chitară. Abia la începutul anilor 1980, câțiva producători proeminenți au introdus prima generație de keytar, revoluționând astfel industria muzicală de atunci. Află în continuare informații despre acest instrument care nu va dispărea niciodată!

Cuprins

  1. Keytar: ce este acest instrument muzical?
  2. Ce trebuie să știi dacă vrei să cânți la keytar?
  3. Curiozități despre keytar

1. Keytar: ce este acest instrument muzical?

Un keytar este un instrument cu clape digital sau un sintetizator configurat în aproximativ aceleași dimensiuni ca o chitară electrică. Muzicianul leagă instrumentul în jurul corpului său cu ajutorul unei curele și cântă la o claviatură miniaturizată cu mâna dreaptă, în timp ce manipulează anumite comenzi specifice cu stânga.  

Întocmai ca în cazul sintetizatorului sau a anumitor modele de piane digitale, keytarul poate fi configurat astfel încât să reproducă o serie de sunete specifice altor instrumente (precum chitara bass) sau secvențe muzicale specifice muzicii electronice. De asemenea, acesta poate prezenta numeroase funcții, putând fi chiar sincronizat cu alte claviaturi conectate printr-o interfață MIDI. 

Nu în ultimul rând, dimensiunile relativ reduse și cureaua pentru susținere reprezintă un avantaj major din punctul de vedere al mobilității, permițându-le muzicienilor să se deplaseze alături de instrumentul lor oriunde are loc un anumit concert. 

2. Ce trebuie să știi dacă vrei să cânți la keytar?

Dacă îți dorești să începi să cânți la keytar, este important să realizezi de unde poți începe și care sunt pașii pe care îi poți urma pentru a-ți transforma visul în realitate. Iată ce poți face: 

  • Ai avantaj dacă știi să cânți la pian. 

Dacă ești deja familiarizat cu pianul, orga sau alte instrumente cu clape similare, îți va fi mult mai ușor să înveți să cânți la keytar. Întocmai ca în cazul oricărui alt instrument, cel mai bun mod de a te perfecționa este exersând. Începe prin a învăța mișcările mâinii drepte, căci este mâna dominantă, trecând ulterior la comenzile mâinii stângi.

  • Învață după ureche.

Încearcă să reproduci, după ureche, piesele tale preferate cu ajutorul claviaturii. Dacă ai deja un minim de experiență în ceea ce privește instrumentele cu clape, acest lucru nu va fi deloc dificil de realizat. 

  • Fii atent la buget. 

Atunci când achiziționezi primul tău instrument, este important să îți calculezi din timp util bugetul și să faci o listă cu toate caracteristicile pe care ți-ai dori ca acesta să le conțină. După ce ai trecut de acești pași, analizează piața și alege modelul care se potrivește cel mai bine nevoilor tale.  

  • Înscrie-te la cursuri.

Dacă dorești să te perfecționezi în acest domeniu, este esențial să găsești un specialist care să te îndrume și să îți arate toate secretele. 

3. Curiozități despre keytar

Acum că ai aflat ce reprezintă keytarul și la ce este folosit, iată câteva curiozități despre acest instrument mult prea puțin popularizat în afara industriei muzicale: 

  • Se spune că instrumentul a fost creat pentru a le permite muzicienilor să se deplaseze mai mult pe scenă și să interacționeze mai facil cu publicul. 
  • Deși s-a numărat printre cele mai des folosite instrumente în industria muzicală a anilor `80, el nu a putut niciodată să rivalizeze cu popularitatea chitarei electrice. Keytarul este utilizat inclusiv în ziua de astăzi, însă la o anvergură mult mai redusă. 
  • Prince avea un keytar personalizat numit PurpleAxxe. De asemenea, este considerat că el este cel care a brevetat instrumentul. 
  • O „renaștere” a keytar-ului a avut loc la sfârșitul anilor 2000, datorită unor trupe sau artiști precum Steely Dan, Snoop Dog sau The Black Eyes Peas. 

Atât pentru pianiștii experimentați, cât și pentru cei care nu sunt inițiați încă în minunata lume a instrumentelor cu clape, keytar-ul poate reprezenta o adevărată provocare, pe care cu siguranță nu trebuie să o ratezi! 

Surse foto: Shutterstock.com, Unsplash.com.

Trompeta – Curiozități despre unul dintre cele mai vechi și mai îndrăgite instrumente muzicale din lume

Așa cum este știut deja, trompeta este un instrument muzical de suflat, care oferă un sunet puternic și pătrunzător. Cu o istorie bogată în spate și demnă de aprofundat, aceasta este nelipsită din orchestrele de prestigiu și nu numai. Descoperă în acest articol informații despre istoria unuia dintre cele mai vechi instrumente din lume, dar și curiozități despre componentele trompetei și mânuirea acesteia în diverse genuri muzicale.

Cuprins:

1. Trompeta – Informații generale pentru pasionații de muzică și nu numai

1.1. Cine a creat trompeta – Detalii despre istoria acestui instrument muzical de renume

1.2. Dezvoltarea trompetei de-a lungul istoriei

1.3. Cum se face o trompetă: care sunt componentele sale

2. Tipuri de trompete

2.1. Trompeta cromatică

2.2. Trompeta acută

2.3. Trompeta egipteană

3. Muzica de trompetă – În ce genuri muzicale este folosită trompeta

4. Trompeta în muzica jazz

5. Mari trompetiști care și-au pus amprenta în muzică

1. Trompeta – Informații generale pentru pasionații de muzică și nu numai

Din punct de vedere lingvistic, „trompeta” este un cuvânt care își are rădăcinile în franțuzescul „trompe” (trompa de elefant) și descrie, în mare măsură, forma acestui instrument muzical excepțional. Dacă, în vremurile îndepărtate, aceasta era asociată cu anunțurile de pe frontul de război, întrecerile sportive, funeraliile sau diverse evenimente publice, a căpătat importanță de-a lungul istoriei și a fost folosit și cu alte ocazii. Dezvoltarea trompetei a reprezentat un pas firesc, iar astăzi, acest instrument de suflat se regăsește ca parte esențială sau chiar principală atât în orchestre, cât și în opere celebre și apreciate.

1.1 Cine a creat trompeta – Detalii despre istoria acestui instrument muzical de renume

Potrivit scrierilor lăsate moștenire omenirii, trompeta și-ar avea rădăcinile încă din anul 1.500 î.H., fiind un instrument confecționat în totalitate din alamă. Numeroase documente spun, însă, că în Egiptul Antic trompeta fost folosită inclusiv acum 4.000 de ani, dramaturgul grec Eschil descriind sunetul acesteia ca fiind unul „penetrant”.

Și Israelul se află pe lista țărilor care au adoptat acest instrument muzical de suflat, cu precădere pentru diverse semnale militare, dar și pentru „distracția” oferită de muzicanți în templele vremurilor. Aici este de evidențiat faptul că trompeta era confecționată din argint, de către meșteri pricepuți.

Un lucru comun în ceea ce privește mânuirea trompetei era folosirea acesteia cu un număr limitat de note muzicale, cel puțin în lumea antică.

 1.2. Dezvoltarea trompetei de-a lungul istoriei

Trompeta a avut un parcurs firesc de-a lungul istoriei, cunoscând o adevărată dezvoltare, mai ales din punctul de vedere al aspectului. Astfel, varianta medievală denumită „Busine”, folosită în secolul al XVI-lea, era confecționată sub forma literei „S”, și avea o lungime de aproximativ 180 de centimetri. Bucla și tuburile suplimentare transformă trompeta într-un alt instrument, un secol mai târziu, muzicanții reușind să se bucure de sunete și tonalități mult mai ample. Următorii muzicieni și-au pus amprenta, în mare măsură, pe modelul cunoscut și utilizat în zilele noastre:

  •  Muzicianul rus Kolbel a inventat, în 1760, un orificiu acoperit cu o clapetă din material textil, cu rol de dop pentru pavilionul trompetei. Această clapetă urca fiecare notă cu un semiton.
  •  Anul 1801 îl găsește pe trompetistul vienez Anton Weidinger cu o inventivitate și creativitate ieșite din comun. Acesta a reușit să confecționeze o trompetă cu 5 clape, ușor de manevrat și care producea toate notele muzicale.
  • Pistoanele sau ventilele au fost adăugate în 1815 de către Heinrich Stoelzel, un muzician pasionat de instrumentele confecționate din alamă. Brevetul pentru această invenție a fost rapid acordat, iar trompeta din ziua de azi își are rădăcinile în creativitatea și originalitatea lui Stoelzel.

1.3. Cum se face o trompetă: care sunt componentele sale

Trompeta este confecționată din metal, de cele mai multe ori din alamă sau cupru și  are forma unui tub care se alungește cu o pâlnie la capăt. Instrumentul este completat de câteva clapete și tuburi subțiri, plus un orificiu de suflat (denumit bucală sau bullet) pentru a putea ghida corespunzător notele muzicale, cu ajutorul aerului.

Practic, există trei componente principale care formează trompeta, fără ca acestea să fie întrerupte în vreun fel: capătul de suflat, corpul trompetei, care conține câteva clapete și pâlnia.

Ceea ce o diferențiază în categoria instrumentelor de suflat este mânuirea cu forță și pricepere, aceasta oferind sunetele puternice pentru care este atât de cunoscută și apreciată.

2. Tipuri de trompete

Trompetele bass, acute, militare, egiptene sau supraacute sunt doar câteva dintre cele mai cunoscute și folosite tipuri de trompete în muzică. Fiecare instrument muzical are particularitățile sale, iar folosirea și introducerea sa în diferite opere ține de tonalitate, acordaj și, de ce nu, de agilitate.

2.1. Trompeta cromatică

Trompeta cromatică este folosită cu precădere din secolul XIX, însă perfecționarea acesteia a început încă din anul 1600. Muzica de fanfară, simfoniile și jazz-ul au adoptat destul de rapid acest instrument acordat fin în Do și Si bemol. Cât despre tonalitatea și timbrul trompetei cromatice, muzicanții oferă un sunet strident și forte, dar totodată grațios și nobil.

2.2. Trompeta acută

Trompeta acută este relativ recentă, dacă se poate spune așa despre anul apariției sale: 1916. Ceea ce o face diferită printre instrumentele de același gen este registrul acut și adăugarea unei cvarte, cu ajutorul celor 5 ventile descendente. O serie de lucrări preclasice beneficiază de puterea sa, datorită timbrului penetrant. Însă, cea mai utilizată trompetă acută este cea acordată în Re, mulțumită timbrului strălucitor adoptat de compozitori precum George Enescu sau Johann Sebastian Bach.

2.3. Trompeta egipteană

Opera Aida, semnată de marele compozitor Giuseppe Verdi, cuprinde pasaje inconfundabile de trompetă egipteană, acordată în La bemol (cu o lungime de 163 cm) și Si ( cu o lungime de 138 cm). Muzicalitatea și tonalitatea trompetei egiptene sunt inconfundabile, ceea ce face acest instrument extrem de apreciat în marile orchestre ale lumii.

3. Muzica de trompetă – În ce genuri muzicale este folosită trompeta

Chiar dacă trompeta a fost dezvoltată de-a lungul secolelor și folosită la început ca „ton de trezire”, anunț sau avertisment în zona militară, acest instrument a căpătat până la urmă o importanță covârșitoare în diferite stiluri muzicale.

Muzica simfonică rămâne, fără doar și poate, locul unde trompetele aduc un plus de valoare operelor puternice, realizate de mari compozitori precum Bach, Beethoven, Verdi sau Tchaikovsky.

De asemenea, muzica de fanfară este cu precădere creată în jurul sunetului de trompetă atât de recognoscibil în ziua de azi. Orchestrele militare sunt cele „responsabile” de muzica de fanfară, iar întemeietorii acestui gen muzical sunt, potrivit istoriei, italienii și germanii, fini muzicanți cu experiență în arta războiului.

Trompeta ca instrument muzical se regăsește chiar și în muzica modernă pop, pentru că oferă acel element de unicitate, care poate deosebi o piesă de „competiția” sa. Sunetul de trompetă în acest gen a început să prindă avânt încă din anii 2000, odată cu dezvoltarea trupelor de băieți și/sau fete, dar și a proiectelor artiștilor solo. 

4. Trompeta în muzica jazz

Trompeta și contrabasul sunt două instrumente deosebite care, alături de pian, descriu în mare măsură muzicalitatea de necontestat a jazz-ului. Acest gen muzical este, cu siguranță, unul dintre cele mai apreciate din lume, datorită versatilității și interpretării oferite.

Este adevărat că multe orchestre sau formații de jazz preferă saxofonul ca parte componentă esențială pentru acest gen de muzică. Și trompeta este, însă, des folosită, datorită caracteristicilor oferite: forță, acute speciale și timbru extraordinar. Interpreții de jazz pot evolua destul de repede în carieră, iar trompeta este adesea instrumentul potrivit în această direcție. 

În viziunea lui Tiger Okoshi, un renumit trompetist de jazz, mânuirea trompetei înseamnă, de fapt, „pictarea aerului” cu ajutorul notelor muzicale.

5. Mari trompetiști care și-au pus amprenta în muzică

Notele trompetei sunt cu adevărat speciale, iar cei care au descoperit „dulceața” și rafinamentul acestui instrument muzical aparte au reușit să își pună amprenta într-un mod remarcabil în muzică. 

Iată câteva nume sonore de trompetiști valoroși, care și-au descoperit drumul în viață cu ajutorul acestui instrument cu personalitate:

Louis Armstrong este declarat, pe bună dreptate, „cel mai mare trompetist” din lume. Născut pe plaiuri americane, mai exact în New Orleans, Louisiana, patria jazz-ului, Louis a fost atras de muzică încă din copilărie, chiar dacă primii ani de viață i-au fost zbuciumați din cauza certurilor și despărțirilor în familie. 

Pe lângă meseriile de vânzător ambulant, laptar sau lustragiu, Louis a făcut parte din diverse grupuri de muzicanți stradali, unde s-a remarcat datorită improvizației și intonației fără cusur.

Louis Armstrong este însă remarcat de Joe Oliver, un muzician care îi oferă lecții de trompetă, în timpul adolescenței sale. Astfel, începe să învețe notele muzicale, cântă în barurile locale, ca mai apoi să se îndrepte către Chicago și New York, unde începe adevărata sa aventură muzicală, rupând astfel multe bariere rasiale la vremea respectivă. Timbrul vocal inconfundabil, dar și mânuirea extraordinară a trompetei l-au plasat pe marele Louis Armstrong printre stelele strălucitoare date lumii în industria muzicală.

Miles Davis este un alt nume sonor care s-a făcut remarcat în muzica jazz datorită compozițiilor sale fără cusur, care erau creionate cu ajutorul trompetei, instrumentul său preferat. Miles a fost contemporan cu marele Louis Armstrong pentru o bună bucată de vreme, recunoscând în nenumărate rânduri impactul extraordinar pe care l-a avut asupra carierei sale muzicale.

Ceea ce l-a făcut pe Miles Davis un trompetist deosebit în branșa sa a fost muzicalitatea și emoția de care a dat dovadă pentru fiecare interpretare în parte, fie că a fost vorba de compozițiile proprii, fie de cele deja cunoscute. Istoria jazz-ului îl pomenește pe Miles Davis ca fiind printre artiștii care au modelat cu succes acest gen muzical deosebit.

Rafael Mendez este un nume de referință printre trompetiștii de prestigiu. De origine din Mexic, Rafael și-a descoperit pasiunea pentru muzică încă din copilărie, ajutat fiind și de familia de artiști din care se trăgea. Cariera adevărată, însă, a început odată cu emigrarea în Statele Unite, unde s-a remarcat pentru tehnica extraordinară de a îmbina muzica clasică și jazz-ul cu influențele mexicane. Rafael devenise atât  de cunoscut, încât se mândrea cu peste 125 de concerte într-un singur an. Marile compoziții proprii, unde trompeta este nelipsită, rămân însă mărturie a talentului său incontestabil.

Arturo Sandoval este un alt nume răsunător care a făcut istorie în branșa celor mai talentați trompetiști din lume. Astfel, Cuba este pusă pe lista marilor artiști de jazz datorită lui, Sandoval declarând în repetate rânduri că a fost influențat de jazz-ul american. La fel ca Louis Armstrong, Arturo își începe cariera muzicală pe străzi, chiar la vârsta de 12 ani, unde cântă în diverse grupuri și descoperă dragostea pentru trompetă, instrumentul său favorit. Drumul firesc în călătoria sa artistică duce către America de Nord, unde își dezvoltă cariera, recunoscută la nivel mondial și unde își întemeiază și familia. Premiile și distincțiile primite de-a lungul carierei sale de trompetist de jazz subliniază talentul și versatilitatea de care s-a bucurat Arturo Sandoval și pe care le-a oferit întregii lumi.

Woody Shaw este considerat a fi „părintele” jazz-ului modern, datorită stilului său nonconformist și tehnicilor incredible de mânuire a trompetei. Folosit drept model și mentor pentru generații întregi de muzicanți, Woody Shaw, de origine americană, se regăsește printre marile nume de artiști de jazz care și-au lăsat pregnant amprenta în muzica de bună calitate. Astfel, drumul său începe în New Jersey, unde tatăl sau era cântăreț de muzică gospel. La vârsta de 9 ani, începe să studieze trompeta clasică la o școală din Cleveland, chiar dacă la început a fost atras de vioară.

După o serie de prestații în diverse cluburi și baruri locale, în adolescență, Woody Shaw se îndreaptă către casele de discuri, ajutat fiind de câteva nume sonore din branșă. Succesul trompetistului vine însă în anii ’60, când începe o serie de concerte și spectacole peste tot în lume, rămânând însă cu gândul la Paris.

Woody Shaw se bucură de prestigiu la nivel mondial până la sfârșitul carierei sale, în anii ’80. Astfel, artistul rămâne un nume remarcabil în categoria trompetiștilor de top.

Așadar, se poate spune că trompeta a fost și rămâne un instrument cu o importanță majoră de-a lungul istoriei, care a conturat numeroase cariere muzicale. Ceea ce o face specială printre alte instrumente de suflat este forța sunetului, inconfundabil și răsunător, în diverse genuri muzicale consacrate.

 Sursă foto: Pixabay.com, Shutterstock.com.

Fluierul și notele muzicale – Cum să înveți să cânți la unul dintre cele mai vechi instrumente din lume

Fluierul face parte din categoria instrumentelor de suflat, poate fi confecționat din lemn, metal și os, iar armonia notelor muzicale este dată de mânuirea corectă a acestuia. Este destul de ușor de cântat la fluier, iar cei care doresc să se apuce serios de treabă pot fi chiar autodidacți. Descoperă tainele fluierului și ale notelor muzicale oferite de acest instrument cu tradiție.

 Cuprins:

1. O scurtă istorie a fluierului

2. Notele muzicale la fluierele în 7 game – Cum poți cânta și învăța notele muzicale la fluier

3. Cum să achiziționezi un fluier pentru copii și cum să îi înveți notele muzicale – Sfaturi pentru părinți

1. O scurtă istorie a fluierului

Fluierul este întâlnit adesea în basmele și poveștile populare românești și reprezintă un simbol al datinilor țării noastre. Acest instrument muzical extrem de simplu este asociat cu păstoritul, nu doar în România, ci peste tot în lume, unde această tradiție s-a păstrat din vechi timpuri.

Miturile despre fluier sunt numeroase și se spune despre acest instrument valoros că avea puteri magice. Sunetul lui îmblânzea animalele, ajuta vegetația să crească sau chiar îndepărta duhurile rele.

În ceea ce privește fluierul tradițional românesc, acesta a căpătat diferite forme și structuri, în funcție de zonele unde a fost folosit, păstrând însă armonia sunetului și frumusețea fără egal a cântecelor interpretate, mai ales în zona Moldovei. Ciobanii erau cei care își cântau oful, dar și bucuria, în timp ce supravegheau mioarele la păscut, iar un exemplu clar în acest sens este chiar balada Miorița.

De asemenea, puțină lume știe că fluierul era singurul instrument folosit de creștini în timpul Postului Mare, când se presupunea că activitățile muzicale de orice fel nu trebuiau să aibă loc.

2. Notele muzicale la fluierele în 7 game – Cum poți cânta și învăța notele muzicale la fluier

Combinația perfectă între sunet și aer descrie în mare măsură funcționalitatea fluierului, un instrument muzical sub forma unui tub cilindric, cu 5, 6, 7 sau 10 găuri și capăt ascuțit (prevăzut cu muștiuc) pentru suflat. Se spune că nu există două fluiere identice, datorită materialelor din care sunt confecționate și mânuirii acestora.

În ceea ce privește notele muzicale pentru fluier, acestea nu sunt greu de învățat, chiar dacă acest instrument de suflat era manevrat, în vechime, „după ureche”. Iată ce presupun fluierul și notele muzicale:

  •  În momentul de față, fluierele sunt realizate în 7 game: do, re, mi bemol, fa, sol, la și si bemol.
  • Gama notelor muzicale rămâne aceeași, cu mențiunea că, pentru un sunet puternic, suflatul este pe măsură. Aici ajută și gama de litere pentru fiecare notă muzicală în parte, pentru a mânui mai ușor fluierul.
  • De cele mai multe ori, acordajul pentru fluier se face în notele Do și Re, pentru a putea interpreta cu ușurință orice tip de cântec, ținând cont de acordarea cromatică și diatonică. Fluierul irlandez este un bun exemplu în acest sens.
  •  Înălțimea, timbrul, durata și intensitatea reprezintă cei mai importanți parametri ai sunetului, astfel că aceștia sunt studiați de la bun început la lecțiile de fluier.
  • Fără doar și poate, exersarea continuă și învățarea corectă a notelor muzicale la fluier reprezintă pași importanți pentru mânuirea corectă a acestui instrument deosebit.

3. Cum să achiziționezi un fluier pentru copii și cum să îi înveți notele muzicale – Sfaturi pentru părinți

Este bine știut faptul că învățarea unui instrument muzical este recomandată în copilărie, când micuțul descoperă treptat tainele muzicii și alege exact ceea ce îi place. Cântatul la fluier poate fi mai mult decât o ocupație pentru cel mic, iar un părinte ar trebui să știe cum se poate achiziționa un astfel de instrument, ținând cont de câteva sfaturi utile.

Astfel, cel mai potrivit fluier pentru copiii care doresc să învețe să cânte la acest instrument este cel confecționat din plastic, datorită întreținerii fără probleme a acestuia, dar și a durabilității. În plus, faptul că fluierul este fabricat din materiale plastice nu influențează negativ calitatea sunetului și acordarea acestuia.

Specialiștii recomandă și fluierele confecționate din bambus, nuca de cocos, lemn de trandafir sau abanos, datorită calităților incontestabile pentru reproducerea fină a sunetelor. Pe lângă achiziționarea acestui instrument de suflat dedicat celor mici, părinții ar trebui să acorde o atenție deosebită și lecțiilor speciale, pentru a ajuta micuții să învețe corect notele muzicale, de la bun început.

În concluzie, se poate spune că învățarea interpretării la fluier este destul de facilă, ținând cont de notele muzicale și de înțelegerea corectă a acestora. Cu toate acestea, nu este niciun fel de problemă dacă manevrarea acestui instrument se face la început după bunul plac, pentru a interpreta melodiile preferate în stilul propriu.

Sursă foto: Shutterstock.com.

Instrumente cu coarde lovite – Care sunt acestea?

Instrumentele muzicale au o istorie îndelungată în spate, care și-a pus amprenta asupra modului în care acestea au evoluat și s-au ramificat în mai multe categorii. Fiecare caracteristică este importantă, fie că este vorba despre structură, sunet sau modalitate de interpretare, fie că se referă la alte elemente. Există instrumente cu coarde, de percuție, de suflat sau electronice, însă ele se împart, la rândul lor, în alte segmente de sine stătătoare.

Cuprins

  1. Instrumente muzicale cu coarde lovite – Țambalul și pianul
  2. Cum să alegi instrumente cu coarde lovite?

1. Instrumente muzicale cu coarde lovite – Țambalul și pianul

Instrumentele cu coarde lovite au sonorități ușor diferite, mai ales atunci când vine vorba despre instrumente tradiționale, specifice unei anumite țări sau unei anumite culturi. Însă, cei mai cunoscuți reprezentanți ai acestei categorii sunt, fără îndoială, țambalul și pianul.

Țambalul poate fi regăsit în cultura mai multor țări din Europa Centrală sau Europa de Est, însă el este originar din Asia. Este foarte popular și cunoscut în Ungaria, Serbia, Croația, România și Slovacia, dar și în alte state precum Cehia, Ucraina, Moldova, Polonia sau Belarus. Istoria sa pare a fi îndelungată, deoarece arheologii au descoperit, în Kyindjuk, un basorelief care datează din anul 3500 î.Hr. și care înfățișează un instrument cordofon, care emite sunet prin lovirea coardelor. Bineînțeles, de-a lungul timpului, instrumentele au suferit modificări și s-au schimbat în funcție de inovațiile aduse în domeniu. Se spune că un alt strămoș al țambalului este instrumentul numit santur, care era specific Persiei și care a pătruns în Europa în perioada Evului Mediu, în timpul Cruciadelor. 

Țambalul contemporan este alcătuit dintr-o serie de coarde care sunt lovite prin intermediul unor ciocănele. Sunetul este amplificat datorită cutiei de rezonanță (fabricată, de regulă, din lemn) și capătă nuanțe deosebite datorită vibrațiilor ce sunt generate de către instrumentist. Coardele sunt prinse de ramele de sprijin, care au ca scop susținerea și fixarea lor într-o tensiune specifică. Însă, în funcție de structură, țambalul se poate găsi în mai multe variante, care diferă prin numărul de coarde, dimensiune, tonalitate sau design.

Pianul este unul dintre cele mai cunoscute și mai apreciate instrumente, făcând parte din categoria instrumentelor cu clape. El a fost inventat de către Bartolomeo Cristofori, în jurul anilor 1700, în Italia. Acesta fabrica clavecine și a inventat mecanismul prin care coardele sunt atinse cu ajutorul ciocănelelor, care se desprind de coardă, odată ce sunetul a fost produs. De asemenea, sistemul de pedale a reprezentat o invenție deosebită, întrucât, cu ajutorul lui, se poate controla impactul ciocănelelor. Se spune că pianul a evoluat din instrumente precum monocordul cu clape, clavicordul, clavecinul sau pianoforte. 

În ceea ce privește structura sa, pianul are o serie de coarde alcătuite din metal, care sunt fixate pe o placă de rezonanță, realizată din lemn. Ciocănelele sunt acoperite, în general, cu pâslă, iar claviatura este elementul principal care declanșează lovirea coardelor. De asemenea, călușul este cel în care sunt fixate coardele și, cu ajutorul acestuia, este transmisă vibrația către placa de rezonanță.  Pianul poate avea diferite dimensiuni – există pianină (pian vertical) sau pian cu coadă. Modelele cu coadă se împart, la rândul lor, în 3 categorii, în funcție de dimensiunea pe care o au – cu coadă scurtă (140-180 cm), cu coadă medie (180-230 cm) sau cu coadă lungă (230-300 cm). 

Totuși, în prezent, multă lume optează pentru pianele digitale, care nu produc sunetul prin lovirea coardelor, ci îl creează în mod electronic. Acestea sunt potrivite atât pentru începători, cât și pentru avansați, mai ales datorită prețului accesibil, dar și din perspectiva întreținerii necesare sau a dimensiunilor pe care le au. Totuși, sunetul este ușor diferit față de cel emis de un pian de concert, tocmai pentru că structura este altfel construită.  

2. Cum să alegi instrumente cu coarde lovite?

Dacă vrei să achiziționezi instrumente cu coarde lovite, trebuie să iei în calcul o serie de caracteristici esențiale, care te vor ajuta să iei decizia cea mai bună:

  • Sunet;
  • Dimensiune;
  • Structură;
  • Material;
  • Design;
  • Preț.

În concluzie, instrumentele cu coarde lovite sunt obiecte deosebite, care ies în evidență prin însușiri unice, ce pot fi puse în valoare în orice moment. În cazul în care te pasionează acest gen de instrumente, nu ezita și descoperă-le, fie prin documentare suplimentară, fie prin demararea unor activități de învățare.

Sursă foto: Pixabay.com.

Acorduri de pian pentru începători – Care sunt cele mai importante?

Acordurile reprezintă elemente esențiale, pe care orice pianist trebuie să le cunoască. Acestea sunt folosite extrem de des în interpretarea unor melodii și sunt factori de bază, care se regăsesc în orice fel de partitură. Indiferent de genul muzical pe care îl abordezi, este obligatoriu să iei în considerare aceste detalii de teorie muzicală, ce te pot ajuta să duci la bun sfârșit un cântec. Așadar, dacă ești muzician și nu știi de unde să începi, poți porni de la a învăța cele mai des întâlnite acorduri. Însă, pentru a reuși acest lucru, este obligatoriu să știi care sunt acestea. 

Cuprins

  1. Ce tipuri de acorduri există la pian?
  2. Care sunt acordurile de bază la pian?

1. Ce tipuri de acorduri există la pian?

Acordurile sunt formate din cel puțin trei note muzicale și sunt alcătuite din sunete care, puse împreună, creează o armonie specifică. În general, acordurile sunt folosite ca modalitate de acompaniament (de regulă sunt cântate de mâna stângă la pian), însă pot fi integrate și în linia melodică principală, în funcție de specificul partiturii. Există mai multe tipuri de acorduri, care sunt clasificate după structura pe care o au. Ele pot fi formate, de regulă, din 3, 4 sau 5 note și au sonorități diferite, generate de notele constituente. 

Pentru a înțelege mai bine modul în care sunt alcătuite acordurile, este obligatoriu să cunoști noțiuni despre note, ton, semiton și intervale. Acestea sunt elemente cu care te vei întâlni tot timpul în muzică, deoarece, pe baza lor, sunt dezvoltate gamele și structurile de note. Sistemul modern de notare este realizat prin intermediul notelor do, re, mi, fa, sol, la, si. Semitonul este cea mai mică distanță prezentă într-o gamă diatonică și reprezintă jumătate dintr-un ton. Tonul este, prin urmare, alcătuit din două semitonuri și este format din două sunete care se află la distanță de o secundă mare (interval muzical). Însă, dacă vrei să înveți treptele cu ajutorul cărora se formează toate aceste elemente, este bine să te documentezi cu privire la clasificarea intervalelor. Intervalele pot fi mici, mari, micșorate sau mărite – totul depinde de gamă și de notele care sunt incluse în ea. Așadar, primul pas este să afli cum se numesc aceste intervale:

  • Prima;
  • Secunda;
  • Terța;
  • Cvarta;
  • Cvinta;
  • Sexta;
  • Septima;
  • Octava.

Este recomandat să nu sari aceste etape de învățare, fiindcă ele reprezintă o fundație solidă în formarea oricărui muzician. Însă, dacă vrei să rămâi la un nivel basic, poți memora, într-o manieră tehnică, cele mai cunoscute acorduri, pe care le vei regăsi în majoritatea partiturilor.

2. Care sunt acordurile de bază la pian?

Există o mulțime de acorduri pe care trebuie să le iei în considerare. Pentru a putea descoperi toate acordurile, va fi nevoie de un studiu aprofundat, deoarece ele se pot ramifica în funcție de caracteristicile tonalității sau gamei în care sunt amplasate. Totuși, dacă vrei să faci un prim pas în această direcție, ia în calcul faptul că există acorduri majore și acorduri minore. Acestea diferă prin sonoritate și prin alcătuire – unele includ bemoli și diezi, iar altele se formează doar cu ajutorul clapelor principale de la pian (cele albe).  

De pildă, dacă nu vrei să abordezi o partitură clasică și complexă, poți cerceta diverse tabulaturi create pentru instrumentele cu clape. Acestea sunt, în principiu, bazate strict pe acorduri. Deși, la pian, o melodie interpretată în mod profesionist necesită linii melodice atât pentru mâna stângă, cât și pentru mâna dreaptă, tabulaturile cu acorduri sunt utile mai ales dacă vrei doar să interpretezi acompaniamentul unui cântec simplu sau al unuia modern (care nu are o structură melodică vastă și complicată).

Este bine să știi denumirea notelor (de la do la si), însă, pentru a putea interpreta majoritatea tabulaturilor, trebuie să cunoști și notația adiacentă:

  • A – La;
  • B (uneori scris și H) – Si;
  • C – Do;
  • D – Re;
  • E – Mi;
  • F – Fa;
  • G – Sol.

Acordurile ale căror nume conțin doar aceste majuscule sunt acorduri majore. Cele minore sunt notate Am, Bm, Cm, Dm, Em, Fm, Gm (care înseamnă La minor, Si minor, Re minor etc.). De asemenea, există și acorduri cu diez și acorduri cu bemol (de exemplu, A♯ sau B♭). Însă, pentru a le putea efectua, trebuie să știi exact din ce note sunt alcătuite. Așadar, cercetează cu atenție alcătuirea fiecărui acord, cu scopul de a învăța cum să le cânți corect.

În concluzie, sunt multe informații pe care trebuie să le afli dacă te-ai decis să înveți să cânți la un instrument. Trebuie să parcurgi procesul pas cu pas, pentru a putea analiza, sistematic, toate noțiunile obligatorii. Vei vedea că acestea vor deveni extrem de simple odată ce le vei asimila – așadar, nu ezita și apucă-te de treabă!

Sursă foto: Pixabay.com.

Ce înseamnă să fii afon? Lucruri pe care poate nu le știai despre persoanele fără ureche muzicală

A fi afon, înseamnă, în linii mari, să cânți fals, deși, din punct de vedere muzical, tu înțelegi foarte bine melodia pe care o asculți și percepi corect armonia sunetelor. Sunt multe persoane care, deși iubesc muzica, nu o pot reda așa cum o simt si aud. Îți prezentăm câteva informații despre ce înseamnă să fii afon și cum poți remedia acest lucru.

Cuprins:

1. Diferența dintre afon și afonie

2. Ce înseamnă să nu ai ureche muzicală

3. Tulburările de voce la copii – Intră afonia în discuție?

4. Artiști afoni care s-au îmbogățit

1. Diferența dintre afon și afonie

Există o diferență clară între a fi afon și a suferi de afonie. Din păcate, această diferență nu este pe deplin înțeleasă de persoanele care folosesc acești termeni, în diferite contexte. Însă iată ce înseamnă fiecare cuvânt în parte:

  • Ce înseamnă să fii afon – persoanele fără ureche muzicală, fără voce, care cânta fals, care nu pot interpreta corect o melodie, deși o aud și o înțeleg foarte bine.
  • Ce este afonia – pierderea vocii, pentru o perioada scurtă sau lungă de timp, din cauza laringelor afectate, a infecțiilor tractului respirator sau alte asemenea afecțiuni. Persoanele care suferă de reflux gastroesofagian pot avea laringele afectate, și deci, pot dezvolta afonia. Amigdalita este o afecțiune des întâlnită care poate cauza pierderea vocii.

Din nefericire, persoanele considerate afoane nu se pot trata și nici nu pot dezvolta ureche muzicală sau voce de cântat, dacă acest lucru nu este nativ. Persoanele afoane nu pot interpreta corect din punct de vedere muzical o piesă, însă pot asculta orice fel de melodie, fără dificultăți. Potrivit specialiștilor în domeniu, urechea muzicală se dobândește nativ și se poate dezvolta în timp.

Cât despre afonie, această afecțiune poate fi tratată medicamentos sau cu ajutorul terapiilor naturiste. Administrarea medicamentelor se face doar pe bază de prescripție oferită de medic, după câteva analize de specialitate. 

Cât despre tratamentele naturiste, experții propun ceaiurile de lămâie cu ghimbir, extract de busuioc combinat cu lămâie și gargară cu soluție salină. Mai mult decât atât, afonia apărută pe sistem emoțional se poate trata cu ajutorul psihoterapiei și diferitelor tehnici de relaxare. Este indicat repausul vocal și folosirea umidificatorului.

2. Ce înseamnă să nu ai ureche muzicală

Persoanele care nu au ureche muzicală pot înțelege corect sunetele, însă nu le pot reproduce așa cum le aud. În termeni științifici, aceste persoane sunt considerate afoane. Auzul muzical este un simț aparte care ajută un om să reinterpreteze, într-un mod cât mai fidel, o piesă, fie cu ajutorul vocii, al fluieratului sau a unui instrument muzical. 

Părerile sunt împărțite în ceea ce privește simțul muzical: unii experți susțin cu tărie că urechea muzicală fie o ai, fie nu, în timp ce alții cred că persoanele afoane pot depăși acest „defect” cu foarte multă muncă și exercițiu. Cu toate acestea, însă, studiul muzical poate fi adoptat de afoni pentru că, organul răspunzător de captarea și interpretarea sunetelor este, de fapt, creierul.

3. Tulburările de voce la copii – Intră afonia în discuție?

Trecerea de la copilărie la adolescență este, cu siguranță, un pas extrem de important în viața unui om. Schimbările care vin la pachet nu sunt doar cele fizice sau de caracter. Cazul băieților este cel mai concret exemplu în ceea ce privește transformarea vocii. Astfel, dezvoltarea hormonilor sexuali aduce cu sine instabilitatea vocii și schimbarea acesteia pe parcursul câtorva luni, fără  a fi legată de afonie. 

În termeni medicali, schimbarea de voce este definită ca o tulburare a vocii, moment în care aparatul vocal suferă transformările potrivite vârstei. Așa se face trecerea de la copilărie la adolescență, din punct de vedere vocal și auditiv.

4. Artiști afoni care s-au îmbogățit

Există artiști afoni de succes? Sigur că da, iar unii dintre ei chiar au recunoscut că sunt afoni și că apelează la tot felul de trucuri pentru a interpreta și a fi…cântăreți.

  • Will I Am – Artistul de la Black Eyed Peas, una dintre cele mai de succes trupe pop-dance din ultimele două decenii, a recunoscut că folosește efectul Auto-Tune și niște microfoane speciale. Însă, faptul că este afon nu l-a împiedicat să compună, dar să și facă parte din juriul unui talent show foarte cunoscut în Statele Unite.
  • Pitbull sau „Mr. 305”, cum își strigă porecla în toate cântecele, este considerat cel mai premiat afon din lume. Cântărețul este considerat afon de specialisti, însă cariera muzicală spune cu totul altceva, având în vedere milioanele de dolari câștigate, încă de la lansare.
  • Calitățile vocale ale lui Kanye West sunt și ele puse la îndoială de specialiștii în domeniu. Deși are multe hituri la activ și știe să cânte la câteva instrumente muzicale, Kanye a fost etichetat ca artistul „Auto-Tune”, efectul care l-a salvat în cariera muzicală.

A fi afon nu înseamnă că nu poți activa în domeniul muzical. Studiul instrumentelor muzicale și a tehnicii vocale sunt posibile chiar și pentru persoanele cu acest „neajuns”. În fond, muzica este în armonie vibrantă cu sentimentele oamenilor și cea care aduce bucurie, în diferite stări și momente.

 Surse foto: Shutterstock.com, Pixabay.com

Componentele chitarei electrice – Sfaturi pentru cumpărarea unui instrument folosit în toate genurile muzicale

Chitara electrică își are rădăcinile încă din anii ’20, însă adevărata valoare a acestui instrument avea să intre în atenția publicului aproximativ 4 decenii mai târziu. Istoria acestui instrument valoros este mult mai vastă și oferă informații esențiale despre marii artiști care au reușit să-și lase amprenta în muzică. Citește acest articol pentru a descoperi care sunt componentele chitarei electrice și ce să ai în vedere când cumperi un astfel de instrument, precum și câteva curiozități despre istoria și utilizarea acesteia de-a lungul timpului.

Cuprins:

1. Componentele chitarei electrice

2. Istorie și curiozități despre chitara electrică și părțile sale componente

2.1. Cum a apărut chitara electrică

2.2. Scurt ghid pentru achiziționarea unei chitare electrice

2.3. Cei mai cunoscuți artiști care au iubit chitara electrică

1. Componentele chitarei electrice

Chitara electrică este folosită în genuri muzicale precum rock-ul, blues-ul, pop-ul și rock metal, însă mulți interpreți o experimentează cu succes și în alte zone artistice extrem de apreciate. Ceea ce o face specială față de alte instrumente este redarea amplificată a sunetului, cu ajutorul efectelor și versatilității de care dă dovadă. Iată care sunt componentele chitarei electrice:

  •  Corpul chitarei – este realizat din lemn, însă tehnologia a avansat atât de mult încât se folosește și fibra de carbon, în combinație cu metalul și grafitul, pentru o sonoritate aparte. Acesta poate fi de trei tipuri (solid, semi-hollow și hollow), iar pe baza sa sunt montate toate elementele electrice. Greutatea optimă este cea care dictează tipul de sunet și vibrația acestuia.
  •  Capul chitarei – Se mai numește și „headstock” și poate avea 3 sau 6 cuie de acordaj, cu ajutorul cărora sunt întinse corzile. 
  • Cheițele de acordaj – În număr de 3 sau 6, ajută la formarea sunetului, menținând acordajul potrivit. Acestea potrivesc puterea corzilor la întinderea lor. În mod obișnuit, sunt recomandate chitarele electrice cu 6 cuie de aceeași parte, pentru a menține tensiunea potrivită a corzilor subțiri.
  • Griful chitarei – Se mai numește și „gât” și deci, se află între corp și cap. Griful este realizat din lemn de abanos, trandafir, arțar sau mahon, pentru calitățile excepționale de redare a sunetului. Interiorul conține o bară din metal, care îi determină direcția sau gradul de arcuire.
  •  Puntea chitarei – Cu ajutorul acesteia, coardele sunt fixate pe chitară și nu permit mișcarea acesteia în timpul folosirii.
  •  Pragusul – Se mai numește și nut, se poate confecționa din metal, os sintetic/natural sau grafit. Acesta are rolul de a transmite vibrația corzilor.
  • Fret-urile – Sunt sub formă de bare transversale aflate pe gâtul chitarei și ajută cu precădere la formarea sunetului, determinând tensiunea corzilor. Chitarele electrice au, în mod obișnuit, între 22 și 24 de fret-uri.
  • Dozele – Se mai numesc și „pickup-uri” și ajută la transformarea vibrației sonore în semnalul electric binecunoscut pentru chitara electrică. Cele mai cunoscute categorii de doze sunt cele single coil sau double coil.
  •  Corzile chitarei electrice sunt în număr de maxim 8, în funcție de dorința de amplificare, sunet și vibrație.

Vibrațiile sonore se transformă în unde electromagnetice cu ajutorul amplificatorului electric, o parte importantă în folosirea chitarei electrice. Sunetele acestui instrument sunt redate de difuzoare, boxe sau monitoare, în funcție de nevoile interpretului.

2. Istorie și curiozități despre chitara electrică și părțile sale componente

Chitara electrică este folosită, în prezent, în majoritatea genurilor și subgenurilor muzicale, pentru versatilitatea pe care o oferă. Deși aceasta se numără, în ziua de astăzi, printre cele mai cunoscute și apreciate instrumente muzicale din lume, istoria sa a rămas, pentru numeroși pasionați, încă ascunsă. 

2.1. Cum a apărut chitara electrică

Istoria chitarei electrice începe în anii ’20, când inventatorul american George Beauchamp, pasionat de instrumente muzicale, decide să transforme chitara acustică într-una electrică, apelând la uneltele și tehnologia vremurilor respective. Astfel, experimentul ce are la bază electromagnetica se dovedește a fi un real succes, Beauchamp reușind să patenteze acest instrument în 1936, cunoscut atunci sub denumirea de „chitară electrică spaniolă”. 

Pe lângă acest lucru, Beauchamp inventează instrumentele amplificatoare, dar și vioara și chitara bass electrice, rămânând în istorie ca „părintele instrumentelor cu corzi electrificate”, pe care reușește să le comercializeze peste tot în lume. Revenind în actualitate, chitara electrică a întâlnit destul de multe modificări și îmbunătățiri, având însă la bază chiar proiectul lui George Beauchamp, care a revoluționat industria muzicală.

2.2. Scurt ghid pentru achiziționarea unei chitare electrice

 Achiziționarea unei chitare electrice ar trebui să aibă la bază susținerea și recomandările unui artist sau expert în domeniu. Începătorii care doresc să descopere tainele acestui instrument muzical trebuie să țină cont și de componentele sale, pentru a avea o idee despre ceea ce urmează să cumpere.  

Pe lângă achiziționarea instrumentului propriu-zis, este nevoie și de un amplificator, un procesor multi sau mono-efect, plus alte accesorii pe care doar un specialist ți le poate recomanda. Încearcă să te informezi apelând la experiența unui pasionat de chitară electrică, înainte de orice achiziție. Astfel, vei avea garanția că vei face cea mai bună alegere atunci când îți vei alege instrumentul.

2.3.Cei mai cunoscuți artiști care au iubit chitara electrică

Fără îndoială, Jimi Hendrix rămâne în istoria muzicii rock datorită talentului său incontestabil în arta și mânuirea chitarei electrice. Stilul său nonconformist a reușit să revoluționeze muzica rock și să aducă alte standarde muzicale, apreciate și adoptate de mulți cântăreți de-a lungul istoriei. Potrivit revistei „Rolling Stone”, Jimi Hendrix a fost declarat, pe bună dreptate, „cel mai mare chitarist al tuturor timpurilor”. Puțină lume știe, însă, că acesta a fost influențat într-o mare măsură de Bob Dylan, un alt mare artist rock.

Când spui chitară electrică, spui, desigur, Chuck Berry, pe numele său real, Charles Edward Anderson. Marele artist de origine afro-americană a „prins” vremurile de început ale chitarei electrice, iar, de atunci, a făcut istorie în acest domeniu. Talentul cu care mânuia acest instrument și stilul său unic de interpretare au influențat artiști precum Elvis Presley, The Beatles, Rolling Stones, AC/DC și alții. Piese precum „Johnny B. Goode”, „Roll Over Beethoven”, „Route 66” sau „Rock and Roll Music” au cucerit toate topurile muzicale internaționale, aducându-i acestuia titlul de „părintele muzicii rock’n’roll”.

Jimmy Page este un alt nume sonor al muzicii rock’n’roll: producător, compozitor și membru fondator al trupei Led Zeppelin. Aceeași revistă de prestigiu, „Rolling Stone”, îl plasează pe Jimmy Page pe locul 3 în topul celor mai buni 100 de chitariști din lume, fiind cunoscut pentru mânuirea fără cusur a chitarei electrice duble (instrument cu două gâturi). 

Pasionații de chitară electrică pot depăși stadiul de visători și își pot îndrepta atenția către studiul acestui instrument extrem de apreciat în lume. Bazele celor mai cunoscute piese pop-rock au fost puse, într-o foarte mare măsură, de acordurile chitarei electrice.

Surse foto: Shutterstock.com, Pixabay.com. 

Dirijorul – istorie și curiozități despre omul care conduce orchestra

Un dirijor este o persoană extrem de importantă într-o orchestră, fiindcă el este cel care conduce modalitatea de interpretare a unei lucrări muzicale, influențând, astfel, bunul mers al recitalului. Așa cum spune și numele său, el dirijează toate instrumentele, pentru ca totul să se desfășoare fluid, fără întreruperi sau greșeli și, mai ales, fără disonanțe și ruperi de ritm. Dincolo de aceste însușiri de bază, însă, abilitățile dirijorului sunt mult mai multe, iar caracteristicile sale îl transformă într-un element indispensabil.

Cuprins

  1. Ce este dirijorul – Istorie și evoluție
  2. Ce face dirijorul și ce rol îndeplinește acesta?

1. Ce este dirijorul – Istorie și evoluție

Un dirijor îndeplinește, în principal, un rol esențial – conduce și dirijează un concert muzical, cu ajutorul unor gesturi specifice, prin intermediul unei baghete. De-a lungul repetițiilor, acesta poate formula și indicații verbale, însă, în timpul reprezentației, recurge doar la limbaj gestual, corporal și vizual.  Poziția sa este foarte importantă – dirijorul stă așezat pe un podium, pentru a putea privi și gestiona toți muzicienii instrumentiști. De asemenea, acesta are și un stativ pe care este amplasată partitura care conține liniile melodice ale tuturor instrumentelor și vocilor. Dirijorul o urmărește de la început până la final, pentru a putea ghida fiecare nuanță necesară. 

Cheironomia a fost primul gen de dirijat coral – acesta a fost practicat încă din Evul Mediu, în cadrul slujbelor religioase. Până în secolul al XVIII-lea, conducătorul corului folosea anumite gesturi pentru a putea indica ritmul de interpretare, cu ajutorul mâinilor. Abia din secolul al XVII-lea s-a încercat utilizarea unor accesorii, precum bețe scurte sau suluri de hârtie. Apoi, începând cu secolul al XVIII-lea, unul dintre membrii ansamblului avea rol și de instrumentist, și de dirijor. Astfel, în epoca Barocă, cel care avea sarcina de a dirija ansamblul instrumental era, la rândul lui, un instrumentist – de regulă, violonist sau clavecinist. Totuși, începând cu mijlocul secolului al XIX-lea, dirijorii s-au axat pe o singură acțiune – aceea de a conduce interpretarea. 

Mendelssohn este considerat a fi primul dirijor care a utilizat o baghetă de lemn pentru a dirija. Există, însă, și dirijori renumiți care nu au folosit acest accesoriu – precum Pierre Boulez, Vasily Safonov, Yuri Temirkanov sau alții. Deseori, de-a lungul istoriei, dirijorii erau și compozitori. Nume mari, precum Richard Wagner, Hector Berlioz, Franz Liszt sau Gustav Mahler, s-au remarcat prin talentul și priceperea lor în ambele specializări.  Wagner este cel care a considerat că rolul dirijorului nu este doar acela de a menține ritmul și de a marca intrările instrumentelor, ci și acela de a-și impune propria viziune asupra lucrării muzicale pe care o conduce.

2. Ce face dirijorul și ce rol îndeplinește acesta?

După ce alege partitura care urmează a fi interpretată, dirijorul trebuie să studieze îndeaproape toate detaliile cuprinse în aceasta. De altfel, are capacitatea de a ajusta diferite elemente, pentru a crea o viziune proprie, în limitele impuse de opera respectivă. El poate impune mici nuanțe legate de tempo, frazare, repetiții și accente, cu scopul de a crea o interpretare deosebită. Așadar, un dirijor nu doar că indică schimbările melodice din partitură, ci trebuie să cunoască fiecare element constituent, pentru a putea alcătui o perspectivă interpretativă personală.

Astfel, dirijorul îndeplinește un rol ce nu poate fi ignorat în structura unui concert de muzică simfonică – el este cel care deține o privire de ansamblu a lucrării muzicale, cunoaște toate detaliile și nuanțele existente, pentru a le putea reinterpreta în manieră proprie, fără să se abată de la direcția și indicațiile originale ale compozitorului. 

De asemenea, într-o orchestră, este foarte dificil să auzi sunetele care sunt emise în diferitele locuri ale scenei. Atât instrumentele cu arcuș, cât și instrumentele de suflat sunt extrem de puternice – de aceea, este imposibil ca un instrumentist să poată auzi tot ceea ce se întâmplă în jurul său. Așadar, este nevoie de o persoană (dirijorul) care să se afle într-un punct central, în fața tuturor (pe podium), putând să asculte, să observe, să controleze și să dea semnalele potrivite pentru toate categoriile de instrumente și voci. 

În concluzie, dirijorul este un element extrem de important în muzică, deoarece are capacitatea de a direcționa procesul interpretativ într-o direcție uniformă. Cu ajutorul lui, instrumentiștii știu ce au de făcut, aflând cum să-și ajusteze interpretarea pentru a se alinia viziunii respective.

Sursă foto: Pixabay.com.

Cheia Sol – Un element grafic important în teoria muzicală!

Cheia Sol este foarte des întâlnită pe un portativ muzical, fiindcă este unul dintre cele mai folosite elemente de notație, atunci când vine vorba despre o melodie sau o lucrare instrumentală. Ea a trecut prin mai multe etape, căpătând forme diferite de reprezentare, însă a rămas, în tot acest timp, un element central al portativului. Bineînțeles, un muzician trebuie să cunoască informații despre acest semn, dar nu trebuie să se oprească aici – sunt și alte detalii esențiale pe care este bine să le știi, dacă ești pasionat de muzică!

Cuprins 

  1. Ce este cheia sol?
  2. Ce elemente grafice se pot afla lângă cheia Sol?

1. Ce este cheia sol?

O cheie muzicală reprezintă o notație de bază, care are rolul de a indica tonalitatea în care se va citi și interpreta respectiva lucrare. Cheia Sol este una dintre cele mai cunoscute, deoarece este folosită frecvent în notațiile muzicale și este una dintre primele noțiuni pe care le învață orice muzician începător. Ea este un reper pentru a putea identifica și poziționa celelalte note de pe portativ, fiind așezată pe a doua linie a portativului (exact în același loc ca nota muzicală SOL, de aici provenind, de fapt, și denumirea sa) și, deși modul în care este desenată astăzi este extrem de clar și stabil, grafica s-a modificat fundamental de-a lungul timpului. Inițial, cheia era ilustrată asemănător literei G (deoarece, în notația occidentală, G este egal cu SOL). Însă, diverși scriitori și scribi și-au pus amprenta asupra evoluției grafice, aducând noi contribuții și transformând fiecare reprezentare, în funcție de dorințele proprii, până a ajuns la forma pe care o are astăzi.

Metodele de notare a muzicii s-au dezvoltat treptat, începând cu secolul al IX-lea, când erau folosite linii și puncte care indicau o schimbare de tonalitate. Acestea s-au transformat, apoi, în litere, și, odată cu sistemul inventat de Guido d’Arezzo, toate indicațiile au devenit mai ușor de reperat și de înțeles de către cei care citeau și interpretau muzica respectivă. Se spune că reprezentarea actuală a fost obținută prin combinația literei G cu litera S (de la denumirea de Sol), având în vedere că ambele tipuri de notații erau utilizate concomitent.

Deși există mai multe chei muzicale, în general sunt o mulțime de instrumente care se bazează pe cheia Sol atunci când interpretează o melodie  – de regulă, acestea emit sunete care aparțin unor registre mai înalte (precum trompeta, clarinetul, flautul, vioara, mâna dreaptă a pianului, oboiul, cornul englez, saxofonul, vibrafonul, xilofonul, mandolina, cimpoiul, chitara etc.). La început, această cheie era folosită pentru a indica tipul partiturilor potrivite pentru voci tinere, care nu atingeau extremitățile ambitusului (precum o voce de soprană sau una de bas) atunci când interpretau o bucată muzicală. Totuși, în prezent, ea este folosită pentru vocile de soprană, mezzosoprană, alto, contralto și tenor. 

2. Ce elemente grafice se pot afla lângă cheia Sol?

Cheia Sol se va afla tot timpul la începutul portativului, pe a doua linie a sa. Însă, chiar dacă ai aflat ce reprezintă ea, ce arată, cine a inventat-o, unde se scrie și de ce se numește așa, va trebui să aprofundezi acest subiect, deoarece în preajma acestei chei vei mai găsi și alte elemente semnificative. 

Tonalitatea în care va fi interpretată melodia poate fi identificată și cu ajutorul armurii care se află exact lângă cheie. Armura poate cuprinde semne de alterație (diez sau bemol) care definesc segmentul tonal în care se desfășoară melodia și, în funcție de locul în care sunt amplasate, indică o cerință exactă. De exemplu, dacă armura este formată dintr-un diez așezat pe locul notei FA, înseamnă că toate notele FA din piesă vor fi interpretate ca FA diez. Singurele situații în care această regulă se poate modifica sunt cele în care armura se schimbă sau nota FA este însoțită de un becar (♮) pe parcursul compoziției (caz în care nu se mai respectă armura, ci se respectă becarul, care anulează orice formă de alterație suplimentară).

În concluzie, cheia Sol este un element foarte important, care poate fi identificat extrem de des în lucrările muzicale. Însă, deși este esențial, nu este de ajuns să cunoști doar informații despre el – există și alte chei pe care trebuie să le înveți, dar și alte tipuri de semne grafice (pauze, note, coroane, legato-uri, bare de măsură, etc.), fără de care o melodie nu poate fi interpretată corect.

Sursă foto: Pixabay.com.

Muzica de petrecere: De ce este aceasta atât de apreciată de români?

Muzica de petrecere este cea care dă tonul distracției la români, la evenimente deosebite precum nunțile, aniversările, botezurile sau alte ocazii speciale. În aceste contexte, socializarea, voia bună și dinamismul sunt susținute, de cele mai multe ori, de un fond muzical de calitate. Citește acest articol pentru a descoperi câteva informații despre tipurile de muzică de petrecere, de ce să ții cont când alegi o formație de acest fel și multe alte detalii menite să îți stârnească interesul în acest domeniu.

Cuprins:

1. Muzica de petrecere – ce este aceasta și câteva detalii generale despre acest gen muzical

1.1.Exemple de muzică de petrecere

1.2. Muzica de petrecere la nunți

1.3. Muzica de petrecere într-un cadru restrâns

2. Despre muzica de petrecere – care sunt instrumentele folosite de interpreți

3. De ce să ții cont când alegi o formație de muzică de petrecere

4. Taraful și muzica lăutărească

5. Muzica de petrecere românească – artiști și compozitori români de muzică de petrecere

6. Interpreți români de muzică lăutărească

1. Muzica de petrecere – ce este aceasta și câteva detalii generale despre acest gen muzical

Muzica de petrecere este un gen muzical aparte, întâlnit, de cele mai multe ori, la evenimente deosebite, precum cele de familie. În mod obișnuit, aceasta se regăsește la nunți și botezuri, aniversări și ocazii speciale. Startul distracției este dat de formația de muzică aleasă, ce are experiență în acest domeniu și care se mulează după cerințele publicului, respectând totodată și un playlist realizat special pentru evenimentul respectiv. Cei care apreciază cu precădere acest gen muzical își regăsesc buna dispoziție pe ritmurile și acordurile preferate. 

1.1. Exemple de muzică de petrecere

Pentru a înțelege cât mai bine acest gen muzical, este important să cunoști câteva subgenuri și curiozități pe care poate nu le știai:

  • Muzica lăutărească își are rădăcinile în secolul XVII, când instrumentiștii români foloseau lăuta la diverse petreceri. Expresivitatea și interpretarea corectă și sensibilă a muzicii lăutărești se deosebesc de alte genuri muzicale.
  • Muzica populară este considerată o categorie a muzicii de petrecere, iar originile artiștilor care interpretează acest gen muzical își pun amprenta pe repertoriul personal. Un tempo ridicat este adoptat de formațiile de muzică populară prezente la nunți.
  • Muzica etno îmbină stiluri moderne de interpretare, cu ajutorul instrumentelor electro-acustice, sintetizatoarelor și altor elemente. Trecerea de la interpretarea populară la cea etno se face relativ repede, menținând aceleași note, care întregesc sensul muzicii de petrecere.

Iată doar câteva exemple de muzică de petrecere des întâlnite la numeroase tipuri de evenimente. Paleta este, însă, destul de variată și oferă loc multor stiluri de muzică, în funcție de ocazie, de origini, de participanți și de cererile acestora.

1.2 Muzica de petrecere la nunți

Formațiile de muzică de petrecere sunt adesea prezente la evenimentele importante precum nunțile, botezurile sau alte ocazii speciale dedicate membrilor familiei. Buna dispoziție este garantată de experiența și profesionalismul artiștilor care interpretează repertoriul în funcție de evenimentul la care participa. Muzica veche este readusă la viață, cu ajutorul influențelor și interpretărilor moderne, pentru a oferi o stare de spirit deosebită și a invita publicul la dans.

1.3 Muzica de petrecere într-un cadru restrâns

Spre deosebire de nunți, botezurile și aniversările au loc într-un cadru mai restrâns. Dorința de distracție rămâne aceeași pentru cei invitați la eveniment. O formație de muzică de petrecere își poate adapta repertoriul în funcție de ocazie, de invitați, de cerințe sau chiar de locație. În cadrul evenimentelor mai restrânse, numărul interpreților poate fi limitat, însă starea de spirit și voia bună rămân intacte.

 2. Despre muzica de petrecere – care sunt instrumentele folosite de interpreți

Țambalul, vioara, acordeonul, contrabasul și orga electronică sunt printre instrumentele folosite în mod special de un ansamblu muzical de petrecere. Iată ce presupune fiecare instrument în parte:

  • Țambalul este un instrument folcloric cu rădăcini asiatice. Răspândirea acestuia în Europa a avut loc destul de repede, datorită muzicalității și fineții sale. Țări precum Germania, Ungaria, Slovacia, Armenia, România sau Grecia au adoptat imediat noțiunea de țambal în cultura muzicală. Astfel, acesta reprezintă o piesă de rezistență în muzica de petrecere, putând fi recunoscut imediat. Sonoritatea specială este oferită de mânuirea țambalului cu ajutorul unor ciocănele dedicate.
  •  Acordeonul este un instrument muzical destul de complex, însă relativ ușor de manevrat. Primul acordeon a fost brevetat la Viena, în anul 1829, însă, ulterior, dezvoltarea acestuia a căpătat proporțiile instrumentului folosit în zilele noastre. În România, acesta este strâns legat de muzica de petrecere și este nelipsit de la evenimentele speciale, datorită muzicalității aparte pe care o oferă.
  •  Vioara este cu siguranță un instrument special, cu o bogată istorie în spate și apreciat pentru sunetele suave. „Scripca”, așa cum mai este denumită vioara în cultura românească, face parte din categoria de instrumente necesare pentru muzica de petrecere. Lăutarul sau violonistul este cel care mânuiește instrumentul. Puțină lume știe însă că vioara a apărut pentru prima dată în Italia, la începutul secolului XVI.
  •  Contrabasul este un alt instrument prezent în formațiile de muzică de petrecere. Acesta este cel mai voluminos instrument cu coarde și arcuș, care poate fi utilizat într-o orchestră. Folclorul românesc recunoaște contrabasul că având rădăcinile într-un alt instrument cunoscut și folosit de lăutari: cobza. Gravitatea și acompaniamentul ritmic oferite de contrabas sunt extrem de apreciate în acest gen muzical.
  •  Orga electronică este pianul portabil ce se folosește ca acompaniament la petrecerile de nuntă, botez sau alte ocazii speciale. Muzicalitatea și versatilitatea oferite de aceasta sunt extrem de apreciate, permițând folosirea sa de către interpreții populari. Nu este însă obligatoriu ca acest instrument muzical să fie prezent într-o orchestră.

Pe lângă instrumentele prezentate mai sus, pot fi amintite și naiul, fluierul sau chiar chitara electrică. Formațiile de muzică de petrecere sunt destul de versatile în ceea ce privește alegerea instrumentației, în funcție de repertoriu și de domeniul de activitate. Naiul, de exemplu, este un instrument care a suferit multe modificări de-a lungul istoriei sale, iar astăzi se folosește poate fi folosit chiar și într-o variantă electronică.

 3. De ce să ții cont când alegi o formație de muzică de petrecere

Dans, bună dispoziție, voie bună și distracție garantată: acestea sunt doar câteva dintre motivele pentru care muzica de petrecere este extrem de apreciată de români. Iată și câteva aspecte pe care să le ai în vedere atunci când alegi o astfel de trupă pentru evenimentul tău:

  •  Este cunoscut faptul că gusturile nu se discută. Prin urmare, este important să ții cont de invitații tăi și de mulțumirea acestora din punct de vedere muzical. Indiferent de genurile preferate de aceștia, publicul va rezona întotdeauna cu un repertoriu muzical bine ales.
  •  Detaliile tehnice trebuie luate în calcul încă de la negocierea cu formația de muzică aleasă. Cu siguranță că micile impedimente precum microfonia sau nesincronizarea nu sunt dorite la o ocazie specială, așa cum este o nuntă sau o aniversare.
  •  Alege un ansamblu muzical cu experiență. Artiștii știu ce fel de repertoriu să adopte, în funcție de evenimentul la care participă, sau când este cazul să ridice publicul în picioare. Majoritatea acestora sunt prezenți pe internet, așa că este destul de ușor să afli informațiile care te interesează.
  •  Ai ales formația de muzică de petrecere și ești gata să semnezi contractul? Nu te grăbi, fii atent la detalii și vezi dacă ai acces la toate informațiile. Playlist-ul, data evenimentului, detaliile tehnice și costurile aferente ar trebui să se regăsească într-un contract de prestări servicii.

 4. Taraful și muzica lăutărească

Muzica lăutărească este percepută ca muzică de petrecere și este nelipsită de la evenimentele și ocaziile autohtone. Potrivit scrierilor istorice, tarafurile de lăutari din secolul XIX se împărțeau chiar în funcție de specificul petrecerii. Astfel, tarafurile de petrecere erau prezente doar la aniversări, nunți și botezuri, în timp ce alți instrumentiști erau prezenți în restaurantele sau cârciumile de odinioară. Bucureștiul, cunoscut și sub denumirea de „Micul Paris”, găzduia zeci, sau poate sute de lăutari veniți de peste tot din țară și apreciați ca muzicanți populari. Muzica veche lăutărească este astăzi reinterpretată de formațiile de acest tip. În plus, influențele grecești, sârbești, aromâne și turcești și-au pus negreșit amprenta pe cultura muzicală românească, cu precădere în acest segment, atât de apreciat de români.

Povestea tarafului este, însă, strans legată de origini, într-o bună măsură. O astfel de trupă este formată, în mod firesc, dintr-un număr mic de lăutari, care interpretează piese la instrumente cu coarde și arcuș. Însă, în funcție de zona de proveniență, taraful poate adopta cu succes țambalul și cobza, așa cum se face în zona Olteniei, sau chiar clarinetul, așa cum se obișnuiește în Maramureș. Nu lipsesc trompetele și fluierele din tarafurile moldovenești, așa că îți poți da seama ușor de originea unui ansamblu muzical, în funcție de instrumentele folosite. 

5. Muzica de petrecere românească – artiști și compozitori români de muzică de petrecere

Scena muzicală românească găzduiește sute sau poate mii de artiști de muzică de petrecere, însă există câteva nume cu adevărat remarcabile și extrem de apreciate de public:

  • Nelu Ploieșteanu, pe numele său adevărat Ion Dumitrache, s-a declarat îndrăgostit iremediabil de stilul lăutăresc și a reușit să readucă la viață muzica veche românească. Chiar dacă s-a bucurat de succes în străinătate, artistul a preferat să le cânte românilor, în țara lor. Este cunoscut faptul că Nelu Ploieșteanu știe să cânte atât la acordeon, cât și la pian, două instrumente muzicale pe care le-a descoperit încă din copilărie.
  • Aurel Tămaș este de ani buni în atenția publicului pentru dragostea pe care o poartă plaiurilor ardelenești, artistul fiind născut la Borșa, județul Cluj. Atras de meleagurile copilăriei și de tradițiile specifice zonei în care a crescut, acesta se orientează destul de repede către muzica populară, susținut în primul rând de familie. Festivalul „Cerbul de Aur” din 1996 a fost rampa de lansare pentru Aurel Tămaș, artistul reușind să fie prezent, de atunci, pe marile scene muzicale din România și din străinătate.
  •  Laura Lavric este cunoscută pentru muzica de petrecere și stilul vesel pe care l-a abordat de-a lungul carierei sale. Având origini bucovinene, artista este una dintre cele mai apreciate cântărețe de muzică populară din România. Discografia impresionantă a Laurei Lavric nu face nimic altceva decât să demonstreze iubirea sa pentru plaiul și tradițiile românești. Cântăreața a colaborat, de-a lungul timpului, cu diverse orchestre și artiști precum „Rapsozii Botosanilor”, Viorel Leancă, Paraschiv Oprea sau Victor Predescu.

6. Compozitori și interpreți români de muzică lăutărească

Istoria culturii muzicale românești găzduiește informații prețioase despre originile muzicii lăutărești și întemeietorii acesteia. Cartea „Lăutarii de ieri și de azi”, semnată de muzicologul Viorel Cozma, amintește de nume mari precum Barbu Lăutaru, Nicolae Buica, Ionel Budișteanu sau Nica Iancu Iancovici. 

Cel care s-a remarcat cel mai mult în muzica lăutărească românească a secolului XIX a fost, însă, Barbu Lăutaru, cobzar și cântăreț cu origini moldovenești. Întâmplarea care a rămas în istoria acestui gen muzical a fost cea legată de întâlnirea lui Barbu Lăutaru cu marele compozitor și pianist maghiar Franz Liszt. Acesta din urmă a rămas impresionat de talentul inegalabil de care a dat dovadă Barbu Lăutaru, cu o interpretare de excepție a operelor sale de pian, însă în varianta lăutărească.

Și Zavaidoc (Marin Teodorescu, pe numele său real) a intrat pe lista celor mai valoroși artiști ai poporului românesc, fiind cunoscut drept „lăutarul Micului Paris”. Interpretul și-a pus amprenta muzicală pe nenumărate piese lăutărești care, în perioada Primului Război Mondial, erau extrem de apreciate. Nu este de mirare că drumul ales de Zavaidoc a fost unul muzical, având în vedere că se trăgea din neam de lăutari.

Puțină lume știe că Anton Pann a fost un artist extrem de talentat și priceput la mânuirea lăutei, cobzei, pianului și chitarei. Astfel, marele artist adoptă influențele orientale și nu numai, pentru compoziții consacrate precum „Bordeias, bordei, bordei”, „Mugur, Mugurel”, „Nu mai poci de ostenit” sau „Leliță Săftiță”. Anton Pann este, de asemenea, cel care semnează muzica poeziei „Un răsunet”, semnată de marele poet Andrei Mureșanu.

În concluzie, muzica de petrecere este extrem de versatilă și reușește să însuflețească orice fel de eveniment sau ocazie specială, rezonând pe deplin cu publicul. Subgenurile acesteia sunt diversificate, lăsându-le interpreților libertatea de a experimenta cu stilurile sau tematicile abordate și de a bucura, astfel, orice tipologie umană, indiferent de gust.

Surse foto: Shutterstock.com, Pixabay.com.