Category Fără categorie

Harpa – Descoperă istoria sa, instrumentiști celebri și creații compuse pentru acest instrument!

Printre cele mai impresionante instrumente muzicale se numără, fără dubii, harpa, datorită formei sale speciale și a sunetelor delicate pe care le produce. Primele modele de harpă au apărut cu mii de ani în urmă, iar aceasta a evoluat permanent de-a lungul timpului. Dacă îți dorești să studiezi un instrument spectaculos sau, pur și simplu, să afli mai multe informații despre acesta, citește articolul de mai jos.

Cuprins

  1. Descrierea harpei – care sunt părțile componente?
  2. Istoria harpei
  3. Harpa – muzicieni și compoziții celebre
  4. Cum alegi harpa potrivită pentru tine?
  5. Harpa – avantajele studiului unui instrument muzical
  6. Curiozități despre harpă

1. Descrierea harpei – care sunt părțile componente?

Datorită versatilității sale, harpa este folosită în concertele de muzică clasică și în ansamblurile de muzică de cameră. Ea este utilizată cu succes și pentru alte genuri muzicale, precum blues, pop, jazz şi muzică populară. Face parte din categoria instrumentelor cu corzi.

Elementele care intră în componența unei harpe sunt 47 de coarde întinse pe un cadru (o cutie de rezonanță și o consolă de acordaj) și un sistem de 7 pedale pentru diferite acordaje.

Harpa are o formă triunghiulară, iar cadrul său este realizat, cel mai adesea, din lemn. În prezent, corzile acesteia sunt realizate din nailon sau metal, însă, în trecut, se foloseau și alte materiale pentru producerea lor.

Capătul superior al fiecărei corzi este prins de consola de acordaj, unde se află și pivoții care intervin în ajustarea corzii. De aici, coarda pronește în jos, iar capătul inferior este fixat pe cutia de rezonanță, unde este prins cu un nod. Sunetul produs de fiecare coardă este influențat de lungimea, tensiunea și greutatea acesteia. Cadrul harpei este gol pe dinăuntru, iar când o coardă este ciupită, acesta rezonează și proiectează un sunet. 

Harpa include și o coloană – componenta verticală. Acest element nu se regăsea la anumite versiuni din trecut. Scopul acesteia este de a susține harpa. În cazul modelelor care au și pedale, ele se găsesc la baza coloanei.

Pentru a emite sunete, se folosesc doar 4 dintre cele 5 degete ale mâinii (cel mic nu este utilizat), pentru a ciupi corzile sau pentru a aluneca de-a lungul acestora.

În cadrul unei orchestre, rolul harpei este unul limitat, de natură decorativă. Lipsa varietății în timbru poate provoca monotonie, de aceea ea nu este utilizată pentru intervale lungi de timp.

2. Istoria harpei

După cum arată mai multe documente istorice și dovezi arheologice, harpa a fost inventată cu aproximativ 3500 de ani î.e.n., în ținuturile sumeriene (actuala parte de sud a Irakului). Ilustrații ale acestui instrument au mai fost găsite și pe pereții unor morminte din Egipt, pe Valea Nilului. 

De-a lungul secolelor, au existat mai multe versiuni ale acestui instrument, dintre care cele mai cunoscute sunt changa, harpa arcuită, cea unghiulară sau cea triunghiulară. Acestea se regăseau preponderent în Orient, în timp ce europenii preferau variantele cu picior. Un astfel de model este menționat încă din secolul al VIII-lea în Scoția.

În anul 1720, apare prima harpă cu pedală, inventată de lutierul german G. Hochbrücker. Iar în 1786, la Paris, S. Érard, la insistenţele harpistului austriac J. B. Krumpholz, concepe modelul de harpă folosit până în prezent. În sec. al XIX-lea, lutierii englezi creează noi variațiuni prin combinarea elementelor de construcţie ale harpei cu cele de la alte instrumente cu coarde ciupite: harpa-lăută, dital-harp, harpa Ventura şi harpa-chitară.

Consiliile de muzică din landul german Schleswig-Holstein şi din Berlin au desemnat harpa ca fiind instrumentul muzical al anului 2016.

<3. Harpa – muzicieni și compoziții celebre

Există numeroase compoziții, create de muzicieni celebri, care includ secțiuni pentru harpă. 

Mozart a scris Concert pentru Flaut, harpă și orchestră, singura creație dedicată acestui instrument muzical al marelui compozitor. Piesa pune în valoare harpa ca instrument solo în contrast cu orchestra.

Dans spaniol, din opera “La vida breve”, compusă de De Falla, a avut parte de diverse aranjamente de-a lungul timpului, unele dintre ele la harpă.

Opera “Lucia di Lammermoor”, al cărei autor este Gaetano Donizetti, a avut premiera pe 26 septembrie 1835, iar interludiul este creat special pentru a fi interpretat la harpă. Acesta este unul dintre cele mai apreciate fragmente de către harpiști.

Una dintre cele mai importante compoziții este opera lui Handel și poartă numele de Concert pentru harpă și orchestră. Deși inițial se credea că a fost concepută pentru orgă, specialiștii au descoperit ulterior că porțiunea instrumentului solo este dedicată harpei.

Watching the Heat este o piesă tradițională, readusă în atenția publicului de către compozitorul John Thomas. Interpretarea prin intermediul harpei este una cum nu se poate mai potrivită, deoarece piesa și instrumentul își au rădăcinile în tradiția celtică.

Compozitorul ceh Bedřich Smetana a scris inițial piesa Vltava pentru a fi interpretată de o orchestră. Cu toate acestea, aranjamentul pentru harpă pune în valoare versatilitatea instrumentului. Compoziția face parte dintr-o serie de 6 poeme simfonice dedicate de Smetana patriei sale și poartă același nume ca râul care traversează Cehia și trece prin Praga.

William Mathias reușește să acorde instrumentului tributul binemeritat, cu ajutorul compoziției numite Improvizații pentru harpă. Lucrarea explorează varietatea de tonuri și de timbre ce pot fi redate cu ajutorul harpei. 

Compusă inițial pentru clavecin, Passacaglia, de George Frideric Handel, este adesea interpretată la harpă, prin intermediul căreia această piesă barocă poate căpăta puternice accente romantice.

O altă lucrare importantă a secolului XX este Viejo Zortzico, al cărei autor, Jesús Guirdi, are origini hispanice, ușor de identificat în cadrul piesei.

Harpa a fost utilizată și în era modernă, în cadrul unor compoziții pentru publicul larg. Cântecul Cosmic Love, de pe albumul Lungs al trupei Florence + The Machine include o secțiune cântată la harpă, foarte apreciată de fanii vocalistei.  De asemenea, faimoasa trupă The Beatles a utilizat acest instrument în mai multe creații. Printre cele mai cunoscute se numără piesa She’s leaving home, de pe albumul Sgt. Pepper’s Lonely-Hearts Club Band. Niciunul dintre membrii trupei nu cântă la instrumente în cadrul acestei melodii. Porțiunea pentru harpă este interpretată de Sheila Bromberg.

Interpreții de harpă sunt numeroși și vin din diferite colțuri ale lumii. De-a lungul anilor s-au remarcat mai mulți instrumentiști, dintre care Elias Parish Alvars, Elizabeth Hainen, Judy Loman, Alberto Salvi, Henriette Renié, Marcel Grandjany, Lily Laskine, Nicanor Zabaleta. În epoca contemporană, se bucură de notorietate nume precum Joanna Newsom, Lisa Lynne, Alan Stivell, Andreas Vollenweider, Dorothy Ashby, Cécile Corbel, Alice Coltrane, Jana Bouskova, Isabelle Moretti, Jaymee Haefner, Nancy Allen, Susann McDonald, Valérie Milot. 

Pe lângă piesele clasice, generațiile tinere interpretează și compoziții moderne, punând harpa într-o lumină nouă, originală. Astfel, acest instrument se regăsește și în cadrul unor creații rock sau indie.

La Hollywood, una dintre cele mai cunoscute personalități care a cântat la acest instrument este Arthur “Harpo” Marx, actor, comediant, mim și muzician american. A fost fratele actorilor Grouch Marx și Chico Marx, însă a abordat un stil preponderent comic, spre deosebire de cel al fraților săi. Acesta a utilizat harpa în majoritatea filmelor în care a apărut.

4. Cum alegi harpa potrivită pentru tine?

Pentru a alege modelul adecvat de harpă, va trebui să iei în calcul mai multe aspecte. Acestea au o importanță deosebită, mai ales dacă ești începător.

  • Calitatea sunetului

Unul dintre cele mai importante elemente în studiul unui instrument este calitatea sunetului produs. O harpă bună va produce sunete bogate, rezonante.

  • Dimensiunea

Mărimea harpei este importantă, deoarece muzicianul trebuie să se simtă confortabil atunci când folosește instrumentul. În funcție de nevoile studentului, harpa poate avea un număr diferit de corzi. De exemplu, un model cu 28 de corzi poate fi potrivit pentru categoria de vârstă 6-8 ani, pe când unul cu 30-34 de corzi este mai adecvat pentru un adult.

  • Gamele muzicale

Odată cu dimensiunea, variază și gamele ce pot fi cântate cu acel instrument. Cu cât plaja de note este mai mare, cu atât stilurile muzicale ce pot fi redate sunt mai variate: muzică clasică, folk, jazz, blues, pop, muzică pentru copii și nu numai. Cu toate acestea, există mulți muzicieni care se specializează în utilizarea unor harpe de mărimi reduse, precum cele de 22-30 de corzi.

  • Prețul

Acest factor este influențat de calitatea instrumentului. Instrumentele realizate manual, din lemn solid, sunt mai scumpe, din cauza manoperei și a materialelor utilizate. Chiar dacă au un preț ridicat, acestea sunt esențiale în redarea sunetelor dorite. Așadar, optează pentru modelul de cea mai bună calitate, pe care ți-l permiți.

5. Harpa – avantajele studiului unui instrument muzical

În legătură cu beneficiile studierii instrumentelor muzicale s-au realizat numeroase studii și s-au scris multe materiale. Toate acestea au în comun câteva concluzii, de care poți ține cont dacă ești în căutarea unei noi pasiuni. Harpa:

  • Îți dezvoltă capacitățile cognitive și te ajută să le păstrezi intacte vreme îndelungată. Încă de la primele ore de studiu, aptitudinile de gândire abstractă sunt stimulate, creierul creează noi rute și pattern-uri neurologice, iar toate acestea sporesc abilitățile și gradul de inteligență a interpretului, fie că are o vârstă fragedă sau nu.
  • Te ajută să devii disciplinat. Cei care ajung să stăpânească un instrument și-au însușit o rutină zilnică pe care o respectă cu sfințenie. Răbdarea și disponibilitatea de a exersa în mod regulat reprezintă două condiții esențiale pentru a ajunge un bun interpret.
  • Reduce stresul. Imediat ce creierul tău se concentrează asupra muzicii, nivelul de stres acumulat peste zi scade. Acesta îți oferă o bună oportunitate de deconectare de la grijile cotidiene și ocazia să lași deoparte aspectele triviale ale existenței și să acorzi atenție frumuseții artei.
  • Îți oferă împlinire personală. Chiar dacă primii pași sunt ceva mai dificili, odată ce asimilezi informațiile și stăpânești elementele de bază, te vei simți satisfăcut de propriile capacități. Primele piese sau recitaluri învățate îți vor crea amintiri extrem de plăcute. De asemenea, te vei bucura de admirația celor din jurul tău.
  • Îți oferă ocazia să te distrezi. Pe măsură ce avansezi cu studiul, vei putea să reinterpretezi melodiile tale preferate, să compui noi creații muzicale și să le oferi celor din jurul tău momente artistice plăcute. 
  • Te ajută să-ți creezi cercuri sociale. Odată ce începi să studiezi un instrument muzical, vei avea ocazia să cunoști persoane noi, care împărtășesc aceeași pasiune cu tine. Dacă ești un bun interpret, atunci vei putea chiar să călătorești și să-ți lărgești cercul de cunoștințe. Acesta este unul dintre cele mai importante beneficii de care muzicienii se bucură de la vârste fragede.

6. Curiozități despre harpă

  • Harpa este unul dintre cele mai importante simboluri ale culturii irlandeze. Originea acestuia este necunoscută, însă instrumentul este prezent încă din secolul al VI-lea în tradițiile acestei țări. În plus, logo-ul celui mai popular brand de bere din Irlanda este o harpă.
  • Există o relație strânsă între religia creștină și harpă. Adesea, regele David este ilustrat în timp ce cântă la acest instrument. De asemenea, imaginile specifice creștinismului includ scene în care îngerii folosesc harpa.
  • Anumite modele de harpă au cadrul conceput dintr-o singură bucată de lemn. Altele ajung să aibă în componența lor până la 2000 de piese.
  • Numărul corzilor unei harpe poate varia de la 1 la 90.
  • Continentul african este cunoscut pentru varietatea bogată de tipuri de harpe – peste 150 de modele.
  • Există mai multe obiecte care includ în denumirea lor termenul “harpă”, fără a reprezenta, de fapt, acest instrument muzical.
  • Interpreții nu folosesc degetul mic pentru ciupirea corzilor, deoarece acesta nu are suficientă putere pentru a produce un sunet.
  • Una dintre cele mai cunoscute personalități care au cântat la harpă este Maria Antoaneta, regina Franței.
  • În 2016 a fost înființată Asociația Harpiștilor din România, cu scopul de a susține instrumentiștii de profil, prin diverse măsuri, precum organizarea de evenimente.

Așadar, acum că știi din ce este făcută harpa, câte corzi are și cum se folosește, poți decide dacă dorești să începi studiul acesteia. Dat fiind că  este unul dintre cele mai vechi instrumente muzicale și are o istorie bogată, cei din jurul tău vor fi impresionați să te vadă cântând. Nu ezita să începi cursurile, deoarece vei putea progresa rapid.

Surse foto: unsplash.com, shutterstock.com

Fagotul – instrument muzical cu istorie

Fagotul este un instrument muzical de suflat, confecţionat din lemn, având în componenţa sa o ancie dublă, originară din familia oboiului. Acesta derivă dintr-un vechi instrument denumit bombard, apărut în secolul al XV-lea, având un aspect diform, greu de mânuit şi fiind foarte înalt. 

Tocmai din gauza acestor lucruri, Alfranio degli Albonesi a hotărât să construiască în anul 1525 un nou instrument muzical cu ajutorul a două tuburi, având o serie de avantaje. În primul rând este mult mai uşor de mânuit, lungimea este diminuată considerabil, iar sunetul este mai puternic. 

Află de la McMusic cum a apărut fagotul și care este rolul acestuia într-o orchestră.

CUPRINS

1. Ce este fagotul?

2. Importanţa şi rolul fagotului în orchestră

1. Ce este fagotul?

La fel cum ai aflat şi din rândurile de mai sus, fagotul a apărut în urma ambiţiei lui Alfranio degli Albonesi de a crea un instrument mult mai practic faţă de cel vechi, bombardul. Aşadar, acesta este compus dintr-un tub principal, dublat de altul secundar, îndoit la capăt. Acesta are o lungime de aproximativ 2,5 m, iar tonalitatea este gravă. 

Deschiderea interioară a tubului principal este în formă conică, fiind prelungită de o ţeavă curbată, la capătul căreia este poziţionată o ancie dublă. Probabil ai observat prezenţa unor clapete, acestea se află pe tubul perforat, alături de mecanismul lor de manevrare. În structura acestuia există aproximativ 30 de găuri, iar o mică parte din ele sunt acoperite de degete în momentul cântării, în acest fel aparând sunetele duioase. 

Acest instrument muzical este folosit și în orchestre simfonice. Cu toate acestea, se regăsește și în numere solo sau în ansambluri.  

Privind sunetele neobişnuite ale fagotului, se poate remarca timbrul specific. Acesta este extrem uşor de distins, având o tonalitate extrem de delicată, care încântă toți ascultătorii.

2. Importanţa şi rolul fagotului în orchestră

Fagotul este un instrument esenţial într-o orchestră. În primul rând, acesta acoperă atât partea de jos, cât şi cea de mijloc a notelor muzicale. 

Aşadar, notele grave aflate în prima și a treia octavă, precum și cele din octava ingrată se bucură de o sonoritate excelentă prin intermediul acestui instrument muzical. Privind în trecut, fagotul era considerat aspru, rece, neexistând prea multe posibilităţi de remacare muzicală cu ajutorul acestuia, însă în ultimul timp lucrurile au tins spre o schimbare. În momentul de faţă, se pot egala aproximativ toate registrele muzicale, datorită notelor echilibrate, dar și calde sau chiar puternice, în funcție de ritmul muzical ales.

Deşi este un instrument voluminos, masiv, este uşor de mânuit, mai ales când există experienţă în acest domeniu. În cadrul unei orcheste, rolul fagotului este unul diversificat, existând un număr generos de posibilităţi muzicale. Astfel, cu ajutorul solidarității başilor în mediul acut, se ajută la degajarea unui sunet impecabil, atât privind notele în acut, cât și cele în supra-acut.

Pe lângă toate aceste lucruri, fagotul deţine un timbru puternic, uşor de aliat cu alte instrumente din orchestră, fără crearea unui disconfort muzical. Sunetul este similar cu cel am cornului, existând chiar şi posibilitatea de confundare a acestora. 

Instrumentul cu care acesta poate colabora cel mai bine este violoncelul, având timbruri asemănătoare. Acest lucru este datorat faptului că, în prima fază, fagotul a fost gândit pentru a dubla linia de bas în orchestră.

Având în vedere cele prezentate, fagotul este un instrument cu o lungă istorie în spate, apreciat atât de muzicieni, cât şi de ascultători, potrivit în cadrul oricărei orchestre şi impresionant din punct de vedere sonor. Cu o repeziciune aparte, fagotul a devenit popular în diferite genuri muzicale, iar unul dintre primele spectacole muzicale a fost creat de către Bartolome de Selma și Salaverde. 

Acest lucru nu s-a schimbat nici privind contextul actual, numeroase orchestre au în componență un fagot, iar ascultătorii se bucură de melodii cu un timbru cald și puternic în același timp.  Acesta este extrem uşor de distins de celelalte instrumente muzicale, având o tonalitate extrem de delicată.

sursă foto: shutterstock.com

Gama cromatică: Ce este și TOT ce trebuie să știi despre ea

Muzica are numeroase aspecte importante care trebuie cunoscute de toți cei care își doresc cariere serioase în acest domeniu. Chiar dacă, pentru majoritatea oamenilor, care nu sunt cunoscători de tot ce ține de bazele muzicii, gama cromatică este o sintagmă ambiguă sau nu au auzit vreodată de ea, pentru profesioniști, acest termen este printre cele mai importante lecții învățate. 

Sunetul are efecte spectaculoase, iar creare melodiilor sau cântatul la anumite instrumente, fie că este vorba despre chitară, vioară sau pian, poate fi o enigmă pentru multe persoane care fie nu au ureche muzicală, fie nu au înclinație spre acest domeniu. 

În cazul în care vrei să știi mai multe detalii despre ce înseamnă gama cromatică, acest articol este pregătit special pentru a-ți expune, în mare, tot ce este relevant cu adevărat și ce trebuie să cunoască toată lumea, chiar și cei mai puțini atrași de acest subiect. 

Cuprins:

1. Ce este gama cromatică?

2. Din ce este alcătuită gama cromatică din muzică?

1. Ce este gama cromatică?

    Pentru început, ar trebui să știi ce anume înseamnă o gamă. Prin definiție, aceasta este o succesiune de sunete (și note), ce cuprinde toate sunetele unei scări muzicale dispuse în ordinea ascendentă ori descendentă a sunetelor și luând tonul și numele notei cu care începe succesiunea.

    Mai departe, gama cromatică este cea în care toate sunetele din alcătuirea ei alternează în scară numai prin semitonuri. Aceste semitonuri sunt de două feluri:

  • Diatonice;
  • Cromatice.

Gama cromatică este alcătuită din 12 sunete și reprezintă, în sine, intonarea continuă și succesivă a tuturor sunetelor. Iată care sunt sunetele acesteia: La, Si bemol, Si, Do, Re bemol, Re, Mi bemol, Mi, Fa, Sol bemol, Sol, La bemol. 

Pe lângă notele propriu-zise, bemolul este un semn grafic, care are rolul de a arăta faotul că, după el, nota sau șirul de note coboară cu un semiton. Acesta are forma unui ”b”. Poate fi pus atât la începutul, cât și la sfârșitul unui portativ. 

2. Din ce este alcătuită gama cromatică din muzică?

    Fiind vorba despre gama cromatică în care toate sunetele ce intră în alcătuirea ei alternează în scară numai prin semitonuri, trebuie să știi ce semnifică și aceste elemente ce intră în compoziția ei. 

Semitonurile cromatice au dus la formarea gamei cromatice muzicale, care se împarte în două categorii:

  • Gama diatonică este cea în care toate cele 7 sunete ce intră în componența ei, se alternează în scară numai prin tonuri și semitonuri diatonice;
  • Gama cromatică este gama în care toate sunetele, care sunt în număr de 12, se alternează în scară numai prin semitonuri, aceste semitonuri fiind diatonice și cromatice. 

Pentru a-ți fi mai ușor, te poți gândi la intensitate. După cum îi spune și numele, poți compara intensitatea unei culori cu intensitatea unui ton, fiecare având și un subton aferent. Mai mult decât atât, în funcție de instrument, poți alege și suporturi de curs sau negative care să te acompanieze, pentru a putea urmări în detaliu gama cromatică și, mai ales, pentru a reuși să cânți cu ușurință toate notele, indiferent de natura lor. 

    Lecțiile în care vei învăța gama cromatică vor apărea mai devreme decât crezi, deoarece aceasta reprezintă o bază și face parte din substratul sunetelor. 

Indiferent de instrumentul la care alegi să cânți, fie că iei lecții în paralel, iar muzica reprezintă doar un hobby de-al tău, fie că ai decis să urmezi o școală specială de muzică, mai devreme sau mai târziu, vei învăța și această gamă. 

    Așadar, acum că ai aflat mai multe detalii despre ce înseamnă gama cromatică, ține cont de cele prezentate de McMusic și învață din timp tonurile și subtonurile, pentru a te asigura că nu vei întâmpina dificultăți prea mari când va trebui să pui în practică cele învățate. Detaliile fac întotdeauna diferența, chiar și în muzică, deci nu neglija părțile teoretice care te vor ajuta în viitor și care sunt complet necesare în domeniul muzical!

Sursa foto: shutterstock.com

Liedul – Istorie și caracteristici principale

Liedul este compoziție muzicală care se bazează pe un fundament textual liric – de regulă, o poezie de mici dimensiuni. Aceasta poate fi interpretată vocal, cu ajutorul unui acompaniament de natură instrumentală – cel mai des fiind folosit pianul. De-a lungul istoriei, liedul și-a păstrat locul de onoare, căpătând noi forme și valențe, odată cu dezvoltarea și evoluția muzicii. Însă și astăzi este un cunoscut gen muzical, interpretat, deseori, pe marile scene ale lumii.

În acest articol, vei afla istoria și caracteristicile principale ale liedului!

Cuprins

1. Liedul – O scurtă istorie

2. Lieduri celebre – Câte ceva despre Franz Schubert

1. Liedul – O scurtă istorie

Liedul, ca gen muzical, a apărut în Austria, și a căpătat amploare în jurul secolului al XIX-lea. Deși acesta și-a început dezvoltarea în secolul al XVIII-lea, cu ajutorul unor compozitori celebri, precum Wolfgang Amadeus Mozart, Joseph Haydn sau Ludwig van Beethoven, el a trecut prin numeroase transformări, care au contribuit pozitiv la evoluția sa. 

În epoca Romantică, liedul a devenit extrem de cunoscut, fiindcă a fost inspirat de către poeziile și romanțele din acea perioadă – acestea au fost puse pe muzică și așa au fost create compoziții unice pentru voce și pian. Până la acest moment, pianul a reprezentat, în operele muzicale, un suport, o modalitate de acompaniament. Însă odată cu apariția Romantismului și, implicit, a liedului, acest instrument a fost așezat pe picior egal cu vocea, creându-se, astfel, un soi de parteneriat între cei doi interpreți – cel vocal și cel instrumental. 

Treptat, deși, în primă fază, formula era restrânsă la acești doi parteneri, mai târziu, odată cu pătrunderea acestui gen muzical în cel clasic și simfonic, numărul muzicienilor a început să crească din ce în ce mai mult și a fost completat prin adăugarea de noi instrumente în orchestră. Liedul a devenit popular mai ales în zona Germaniei și, de aceea, s-a păstrat această denumire (în limba germană, lied înseamnă cântec), ce este folosită și astăzi.

Totuși, în teoria muzicală, liedul are și o altă valență – a devenit un reper pentru un anumit tip de structură a unei linii melodice. Astfel, în funcție de forma pe care o are o melodie, aceasta se poate încadra în trei categorii distincte: 

  • Monopartită (A) – este determinată de repetarea frazei melodice la fiecare strofă
  • Bipartită (AB) – este formată din două fraze diferite, consecutive
  • Tripartită (ABA) – este alcătuită tot din două fraze muzicale, însă prima se repetă imediat după executarea celei de-a doua

2. Lieduri celebre – Câte ceva despre Franz Schubert

Franz Schubert a fost un compozitor romantic austriac, ce a rămas în istorie datorită talentului său extraordinar. Liedul a fost unul dintre genurile sale muzicale preferate, fiind definitoriu în cariera sa – Schubert iubea versurile și poemele, pe care le-a folosit, mai apoi, în creația lui. El a compus peste 600 de opere de acest tip, bazându-se pe textele unor scriitori renumiți, precum Goethe, Mayrhofer sau Schiller. 

Iată câteva exemple de lieduri cunoscute, compuse de către Franz Schubert:

  • „Gretchen am Spinnrade”
  • „Der Erkönig”
  • „Die Schönne müllerin”
  • „Winterreise”
  • „Heidenröslein”
  • „Schwanen Gesang” 
  • „Rastlose Liebe”
  • „Nähe des Geliebten”
  • „Der Fischer”
  • „Erster Verlust” 
  • „Der König in Thule”

Toate aceste opere renumite au reprezentat puncte de plecare pentru alți mari compozitori care au venit din urmă. Schubert a fost un inovator al vremurilor respective, aducând o nouă perspectivă asupra relației dintre vers, voce și instrument, creând lucrări complexe și echilibrate, ghidate de o viziune originală și aparte. Preluând drumul pe care l-a desenat acesta, muzicieni celebri precum Robert Schumann, Johannes Brahms, Hugo Wolf și, ulterior, Johann Strauss, Gustav Mahler sau Hans Pfitzner au avut un aport semnificativ la evoluția sa.

În concluzie, liedul este un gen muzical care ocupă un loc important în istoria muzicii, fiind un punct de referință atât pentru compoziție, cât și pentru structură și interpretare. Orice muzician trebuie să cunoască astfel de detalii și informații despre tipurile de lucrări care au adus noi forme și perspective, contribuind major la transformarea și expresivitatea muzicii. Așadar, fie că ești începător sau avansat, documentează-te cu privire la aceste aspecte importante, care îți pot oferi o imagine de ansamblu asupra cronologiei și evoluției muzicale de-a lungul epocilor. Nu ezita să afli cât mai multe lucruri despre marii compozitori și opere lor, deoarece doar așa vei putea să-ți formezi cultura necesară. 

Sursă foto: pixabay.com

Tempoul – Ce este și cum îl poți identifica?

Tempoul este o noțiune muzicală importantă, de care trebuie să țină cont orice muzician, fie el începător, fie avansat. Cu ajutorul acestuia, interpretul poate reda nuanțele cerute de către partitură – acesta este un lucru esențial când vine vorba despre a cânta corect, divers și într-un mod profesionist. Deși notele par a fi ingredientul principal în ceea ce privește frumusețea unei compoziții, de fapt, tempoul are un puternic impact asupra formei finale a piesei respective. 

În acest articol, vei afla ce este tempoul și cum îl poți identifica!

Cuprins

1. Tempoul – O caracteristică de bază a unei lucrări muzicale!

2. Categorii de tempo muzical – Câte denumiri clasice există?

1. Tempoul – O caracteristică de bază a unei lucrări muzicale!

Tempoul este viteza de interpretare a unei piese muzicale și se măsoară în bătăi pe minut (bpm). Acesta se poate regăsi la începutul partiturii, prin identificarea unor denumiri specifice (precum Adagio, Allegretto etc.), care indică modul în care ar trebui cântată bucata respectivă. De asemenea, măsura așezată la începutul portativului muzical poate oferi informații despre timpii în care se vor interpreta măsurile cu pricina. De exemplu, dacă piesa este scrisă într-o măsură de 4/4, acest lucru se înțelege astfel: fiecare măsură muzicală (distanța dintre două bare de măsură) va fi de 4 timpi (lungimea unei pătrimi). În așa fel, interpretul se va baza, în permanență, pe acest indicator temporal.

În secolul al XIX-lea, Johann Nepomuk Maelzel a inventat metronomul – un instrument care marchează intervalele egale de timp prin sunete specifice. Compozitorul Ludwig van Beethoven a fost primul care a folosit acest obiect, plasând apoi, în lucrările sale, indicații specifice despre folosirea acestuia în procesul de interpretare. Treptat, aceste metode au căpătat și alte forme, iar în secolul al XX-lea, compozitori renumiți au optat pentru a comunica doar timpul total în care trebuie să fie cântată piesa, lăsând la latitudinea muzicianului alegerea nuanțelor de tempo.

Uneori, însă, acest aspect poate fi influențat de către diverși oameni, în funcție de context și de rolul pe care îl au aceștia în ansamblul respectiv. De exemplu, într-o orchestră, dirijorul are libertatea de a-și impune viziunea asupra schimbărilor de tempo, care pot nuanța diferit modul de interpretare. De asemenea, în anumite genuri muzicale, precum cea populară, tradițională sau cea de fanfară, tempoul este impus și condus de către percuționiștii principali – cei care cântă la tobe sau alte instrumente de percuție.

Astfel, în funcție de cadrul în care te afli, dar și de caracteristicile muzicii pe care o interpretezi, te poți întâlni cu mai multe tempouri muzicale, care sunt ghidate de către cei care au această responsabilitate sau care sunt indicate pe suportul scris. 

2. Categorii de tempo muzical – Câte denumiri clasice există?

În muzica clasică au fost introduse, în secolele XVII-XVIII, denumiri specifice ale tipurilor variate de tempo. Acestea au fost inventate în italiană, fiindcă, pe vremea aceea, era o limbă comună, vorbită și înțeleasă de către majoritatea marilor compozitori. Ele au rămas până astăzi metode de identificare a tempoului și a respectivei maniere în care trebuie interpretată lucrarea muzicală. Deseori, acești indicatori oferă informații prețioase atât despre ritm și schimbările acestuia, cât și despre expresivitatea care îmbogățește interpretarea. 

Așadar, există mai multe categorii de tempo muzical, pe care le poți observa notate pe partiturile de muzică simfonică sau în manualele de specialitate:

Larghissimo – extrem de rar (<20 bpm)

Grave – rar, solemn (20-40 bpm)

Lento – rar, lent (40-60 bpm)

Largo – rar, general, larg (40-60 bpm)

Larghetto – rar, destul de larg (60-66 bpm)

Adagio – rar și ușor (66-76 bpm)

Adagietto – destul de rar (70-80 bpm)

Andante moderato – puțin mai rar decât Andante (70-80 bpm)

Andante – la pas, rar (76-108 bmp)

Andantino – puțin mai repede decât Andante (80-108 bpm)

Moderato – moderat (101-110 bpm)

Allegretto – repejor (dar mai încet decât allegro)  (102-110 bpm)

Allegro moderato – repede și moderat (116-120 bpm)

Allegro – repede (120-156 bpm)

Vivace – iute, vioi, plin de viață (156-176 bpm)

Vivacissimo – foarte repede și vioi (172-176 bpm)

Allegrissimo – foarte repede (172-176 bpm)

Presto – foarte repede (168-200 bpm)

Prestissimo – extrem de repede (> 200 bpm)

De asemenea există și alte cuvinte care pot exprima o schimbare sau o nuanță pe parcursul melodiei, chiar dacă tempoul muzical general este unul dintre cele de mai sus – noțiuni precum tempo primo (revenire la primul tempo), subito (brusc) și altele.

În concluzie, tempoul este un factor cu care te vei întâlni tot timpul în muzică, indiferent de instrumentul pe care îl practici. Acesta este unul dintre detaliile care pot face diferența dintre o piesă cântată la un nivel basic și una interpretată la nivel profesionist. Studiază toate aceste elemente care țin de teoria muzicală și pune-le în aplicare în permanență!

Sursă foto: pixabay.com

Muzica simfonică – Un gen muzical clasic și nemuritor!

Muzica simfonică este alcătuită din compoziții muzicale create special pentru orchestră. Aceasta este o denumire alternativă pentru ceea ce înseamnă muzica clasică, fiind, în același timp, o formulare mai corectă din punct de vedere istoric și muzical. 

În mod cert, ai observat că o astfel de muzică este cântată, în permanență, pe marile scene ale lumii, dovedind că este una dintre acele lucruri care nu se vor demoda niciodată, fiind o piatră de temelie a societății culturale contemporane. 

În acest articol, vei afla tot ce trebuie să știi despre muzica simfonică, un gen muzical clasic și nemuritor! 

Cuprins

  1. Ce este muzica simfonică?

1.1. Orchestra

1.2. Simfonia

  1. De ce este muzica simfonică utilă pentru relaxare?
  2. Opere celebre de muzică simfonică – TOP 20

1. Ce este muzica simfonică?

Muzica simfonică este ceea ce majoritatea oamenilor cunosc ca fiind muzică clasică. Însă, te-ai întrebat vreodată dacă există vreo deosebire între cele două? Răspunsul este da. Muzica simfonică se referă la cea instrumentală, creată special pentru o orchestră alcătuită din mai multe tipuri de instrumente, care formează un ansamblu complex de sonorități și de tonalități distincte. 

Muzica clasică, în schimb, cuprinde, la rândul ei, și această categorie simfonică, însă mai conține și alte genuri muzicale, de dinaintea apariției structurii orchestrale, precum cele create în Antichitate, în epoca Medievală și în toate celelalte perioade și curente muzicale precursoare secolului al XVI-lea (momentul în care primele forme de orchestră au început să-și facă apariția).  

Astfel, totul se rezumă la momentul în care orchestra, așa cum este cunoscută astăzi, a devenit o modalitate prin care instrumentiștii se puteau manifesta, iar compozitorii au scris lucrări pentru acest gen de organizare. Există o strânsă legătură între acest aspect și simfonie – motiv pentru care a apărut, ulterior, și această denumire generală. 

1.1. Orchestra

Orchestra este alcătuită din mai mulți muzicieni instrumentiști, care interpretează opere diverse ale unor compozitori renumiți. Forma sa actuală își are originile în secolele al XVI-lea și al XVII-lea. Pe vremea aceea, așa-zisele orchestre se puteau manifesta în biserică, într-un teatru sau la Curtea Regală. Ele aveau dimensiuni mai mici față de cele de astăzi, însă, odată cu evoluția muzicii, dezvoltarea lor a avut loc rapid. 

În secolul al XVIII-lea, compozitori cunoscuți, precum Franz Joseph Haydn sau Wolfgang Amadeus Mozart, au devenit celebri și au compus lucrări pentru orchestră, care au început să fie apreciate și interpretate, apoi, în întreaga Europă. 

Așadar, acest fenomen de amploare a marcat un moment important în istoria muzicii, fiindcă, datorită acestui lucru, orchestra a avut nevoie de o organizare riguroasă, care să o facă să funcționeze în mod optim și la un nivel cât mai înalt.

Prin conturarea ideii de concert, a devenit necesară o împărțire pe categorii a instrumentelor din orchestră: secțiunea de coarde (viori, viole, violoncele, contrabasuri), cea de suflători (corn, flaut, trompetă, oboi, fagot) și cea de percuție (timpan, tobă). Acestea s-au înmulțit treptat, trebuind să se integreze în spațiul sălilor de concert – au devenit din ce în ce mai voluminoase, pentru că cererea era extrem de mare, iar publicul numeros. 

Totuși, pentru a putea îndeplini cu succes aceste noi cerințe, orchestra a suferit modificări în secolul al IX-lea – instrumentele au fost restructurate pentru a avea un sunet cât mai bun și o penetranță sonoră cât mai puternică. Acest factor a influențat, la rândul lui, și apariția unor noi instrumente ca părți integrante din structura de bază a orchestrei – corn englez, clarinet, trombon sau tubă. 

Dacă te documentezi cu atenție, vei vedea că forma instrumentelor derivă din cea inițială, însă, în anumite cazuri, este cu totul alta decât cea pe care o aveau la început. De asemenea, compozițiile s-au modificat, cu scopul de a satisface noile caracteristici ale orchestrei, iar muzicienii au devenit renumiți tocmai datorită caracterului de spectacol, care a devenit foarte popular în secolele respective. 

Așezarea instrumentelor în orchestră s-a schimbat, de altfel, pe parcursul istoriei. În secolul al XX-lea, poziția de vioara a doua, de exemplu, a fost mutată lângă cea de vioara întâi, iar violonceliștii au fost așezați în dreapta dirijorului. Bineînțeles, acestea sunt detalii de structură, care, la prima impresie, sunt nesemnificative, însă ele au avut un efect considerabil asupra polifoniei și a sonorității dintr-o sală de concert. 

1.2. Simfonia

De unde vine denumirea de muzică simfonică? Cuvântul simfonie provine din grecescul simphonos, care înseamnă armonios. Prin urmare, muzica simfonică instrumentală presupune crearea de armonii specifice, care să se afle în concordanță unele cu celelalte, în același timp. În epoca Barocă, acest termen era folosit pentru a defini o categorie diversă de compoziții muzicale, care conținea sonate, opere sau concerte. 

Ca și în cazul orchestrei, simfoniile au fost, la început, interpretate de către puține instrumente, în funcție de categorie. Însă, simfonia a căpătat popularitate ca gen muzical odată cu utilizarea mai multor instrumente simultan, într-un cadru organizat. 

Și în ceea ce privește structura compozițională simfonia s-a transformat treptat. Stilul italian de interpretare a acesteia presupunea alcătuirea unui ansamblu format din trei părți constituente: una rapidă, una lentă și apoi iar una rapidă. Aceasta era o formă aplicată foarte des, folosită de către compozitori ca un soi de reteță de desfășurare a respectivelor lucrări. 

Însă, mai târziu, a apărut și varianta formei alcătuite din patru părți: prima – o sonată sau un allegro, a doua – mai lentă, adagio, a treia – menuet sau scherzo și ultima – allegro, rondo sau sonată. Bineînțeles, fiecare compozitor a optat pentru o anumită organizare, atât în funcție de perioada în care a activat, cât și raportat la stilul muzical și la structura fiecărei piese în parte. 

Simfonia din epoca Romantică a devenit cunoscută datorită unor compozitori de renume, precum Joseph Haydn sau W. A. Mozart. Haydn a fost angajat, în anul 1761, în calitate de conducător muzical secund și, mai apoi, în anul 1765, a preluat poziția de șef de orchestră. Această oportunitate l-a ajutat enorm de mult în a-și concretiza viziunea pe care își dorea să o pună în aplicare. Astfel, el a reușit să diversifice și să multiplice numărul instrumentiștilor din orchestră, ajung la o echipă de aproximativ 30 de muzicieni – o ocazie extraordinară de a experimenta și de a descoperi noi lucruri inovatoare. 

Prin intermediul acestei șanse, el și-a perfecționat tehnica și stilul, punând bazele unor genuri muzicale importante, printre care și simfonia. Joseph Haydn este considerat a fi părintele simfoniei, fiindcă s-a remarcat prin crearea a 108 lucrări de acest gen, care au pus baze semnificative în ramificarea și evoluția orchestrei, dar și a muzicii simfonice, în general.

2. De ce este muzica simfonică utilă pentru relaxare?

Muzica simfonică este extrem de relaxantă – acesta este un lucru bine știut, iar specialiștii au elaborat numeroase studii despre acest subiect, arătând faptul că are multiple beneficii, atât pentru fizicul, cât și pentru psihicul uman. Indiferent de modalitatea prin care intri în contact cu aceasta – audiție sau interpretare – există anumiți factori care pot fi acționați în mod pozitiv, contribuind considerabil la evoluția ta pe mai multe planuri:

  • Cognitiv

Procesele mentale pot avea de câștigat de pe urma muzicii simfonice – s-a demonstrat, în repetate rânduri, că aceasta acționează asupra memoriei sau a capacității de învățare, favorizând crearea unor noi sinapse și structuri logice, utile în acest sens. Atât pentru copii, cât și pentru adulți, inițiativele, precum ascultarea frecventă sau practicarea unui instrument, pot aduce schimbări fundamentale asupra acestor segmente cognitive. Așadar, încearcă să acționezi cât mai concret și să introduci acest obicei în viața ta – vei observa, cu siguranță, efectele pozitive care vor apărea.

  • Comportamental

Muzica simfonică este o modalitate excelentă de relaxare și de diminuare a stresului. Factorii stresori sunt prezenți peste tot, în fiecare zi, și este aproape imposibil să nu te expui la ei și, mai ales, să nu-i lași să te afecteze. Încearcă să-ți formezi astfel de deprinderi, care te vor ajuta să gestionezi mai bine preocupările cotidiene, care, la rândul lor, îți pot afecta sănătatea – deconectează-te cât de des poți și testează expunerea treptată și recurentă la acest tip de muzică. Comportamentul tău poate suferi modificări din cauza nemulțumirilor și a judecăților de care te lovești frecvent, de aceea este recomandat să-l îmblânzești prin astfel de mijloace alternative de recreere.

  • Psihic

Dincolo de factorul psihic care ține de spectrul cognitiv-comportamental, mai există o zonă în care poți determina transformări, cu ajutorul muzicii simfonice. Odihna este un lucru esențial pentru sănătatea și organismul uman, însă, în societatea contemporană, este din ce în ce mai dificil să obții un somn bun și odihnitor. Ascultă muzică înainte de a adormi și vei remarca, fără îndoială, efectele imediate ale acesteia – este ideală și pentru cei mici, și pentru cei mari, deoarece somnul este important pentru toate segmentele de vârstă.

Așadar, sunt multe motive pentru care poți face aceste mici ajustări în viața ta, urmând o serie de sfaturi și modalități utile pentru a-ți găsi echilibrul. Implică-te în acest proces și acordă-i o șansă muzicii simfonice, făcând-o parte din viața ta de zi cu zi!

3. Opere celebre de muzică simfonică – TOP 20

Există o multitudine de opere celebre care și-au câștigat locul în istoria muzicii simfonice. Dacă ești un muzician avansat sau un adevărat pasionat, cu siguranță cunoști câteva dintre acestea și nu-ți rămâne decât să descoperi din ce în ce mai multe. Însă, dacă ești proaspăt inițiat în acest domeniu – ca ascultător sau ca interpret – poți ține cont de acest top orientativ, format din 20 compoziții renumite, pe care te poți baza în orice moment, pentru a-ți construi o fundație solidă în evoluția ta muzical-culturală:

  1. Antonio VivaldiAnotimpurile
  2. Ludwig van BeethovenCorală (Simfonia nr. 9)
  3. Johann Sebastian BachConcertele brandenburgice
  4. George Friedrich Handel Muzica apelor
  5. Franz Joseph HaydnSurpriza (Simfonia nr. 94)
  6. Wolfgang Amadeus Mozart Simfonia nr. 40 în Sol minor
  7. Ludwig van BeethovenPastorală (Simfonia nr. 6)
  8. Franz Schubert Neterminată (Simfonia nr. 8)
  9. Johannes Brahms Simfonia nr. 3
  10. Piotr Ilici CeaikovskiConcertul nr. 1 pentru pian 
  11. Gustav MahlerSimfonia a 5-a
  12. Serghei Rahmaninov Concertul nr. 2 pentru pian, Op.18
  13. Antonín Leopold Dvořák – Din lumea nouă
  14. George GershwinRapsodia albastră
  15. Carl Orff Carmina Burana
  16. Edvard Grieg Concertul pentru pian în La minor, Op.16
  17. George EnescuRapsodia română
  18. Maurice RavelBolero
  19. Dmitri ȘostakoviciSimfonia a 5-a în Re minor
  20. Gustav HolstJupiter

Așadar, fie că preferi muzica simfonică românească sau străină, celebră sau mai puțin cunoscută, tot ce contează este să o asculți. Cea mai frumoasă melodie este cea pe care o consideri tu a fi perfectă – ea poate să fie diferită de la om la om, așa că nu asculta de părerile altora, ci urmează-ți intuiția și preferințele. Dacă nu știi ce să alegi sau încotro să te îndrepți, poți descoperi colajele muzicale sau compilațiile care cuprind mai multe piese ale unor compozitori diferiți. 

În concluzie, muzica simfonică face parte din istoria omenirii și reprezintă un important segment, atât în cultură, cât și în general. Dacă ai fost învățat de mic să asculți astfel de opere muzicale, atunci te numeri printre cei norocoși! Însă, în cazul în care vrei să te educi în acest sens și nu ai un fundament solid deja existent, nu te îngrijora – timpul nu este pierdut. O poți lua oricând de la capăt, învățând lucruri noi și valoroase despre muzică. Cercetează mai mulți compozitori, consultă diverse tipuri de lucrări și găsește zona potrivită pentru tine. Stilurile sunt multiple și diverse – cu siguranță vei găsi unul care să-ți fie pe plac. Mergi la concerte, la recitaluri sau, pur și simplu, caută pe internet – accesul nelimitat la informație este un avantaj de care trebuie să te bucuri în fiecare zi, cu scopul de a evolua și de a te perfecționa într-o multitudine de domenii, chiar dacă acestea nu au legătură cu activitatea ta de zi cu zi!

Sursa foto: pixabay.com

Studiul notelor la vioară – Ghid pentru începători

Atunci când vrei să studiezi vioara, vei începe prin a învăța cum să ”citești” muzica. Pentru un violonist, muzica scrisă este asemenea scenariului pentru actori. Aceasta îi indică ce să cânte, când să o facă și, mai ales, cum să miște arcușul și degetele pe coardele instrumentului.

Muzica, asemenea limbajului vorbit sau chiar al celui de programare, este scrisă cu ajutorul unor simboluri ce reprezintă diverse sunete, de la cele mai simple, care indică tonul, durata și tempoul fiecărei note, până la cele mai detaliate și mai subtile, care fac referire la timbru, la expresia și calitatea tonalității și uneori chiar la efectele speciale. Ceea ce vei vedea pe o partitură este de fapt reprezentarea grafică a ceea ce vei auzi. 

În acest articol vei afla câteva informații despre notele muzicale în general, utile pentru începătorii care vor să studieze vioara sau alte instrumente.

Cuprins

  1. Scurt istoric al notelor muzicale pentru vioară și pentru alte instrumente
  2. Noțiuni pentru începători despre notele muzicale pentru vioară  

1. Scurt istoric al notelor muzicale pentru vioară și pentru alte instrumente

Notele muzicale, sub forma unor semne asemănătoare unor boabe de grâu, pe care le poți vedea astăzi pe partituri, nu au apărut deodată din mintea unui inventator genial. Mai degrabă, cele moderne, pline de notații, sunt produsul a secole de inovare și rafinament. 

Folosirea notațiilor este la fel de veche ca muzica însăși, dar, perioada de glorie începe din secolul XI, mai precis din anul 1025. În acea perioadă, dacă erai un simplu țăran, aveai greutăți, în schimb dacă făceai parte din mica elită nobiliară, nu ai fi avut parte de neplăceri. Dar dacă ai fi fost un călugăr care dirija corul bisericesc pentru a înălța imnuri către Dumnezeu, ai fi schimbat complet orice concept legat de muzică. 

Chiar în acel an, un călugăr pe nume Guido, pe care istoria l-a reținut sub numele de Guido din Arezzo, o localitate din Italia, a avut o contribuție enormă la evoluția omenirii în ceea ce privește exprimarea muzicală. El a organizat tonurile melodice în grupe numite hexacorduri (sau serii de câte șase note ori scale), dispuse pe un portativ și chiar a inventat solfegiul. De asemenea, a inventat și o metodă nouă de a nota aceste concepte într-un mod cât mai precis. Practic, dintr-odată, muzica putea fi scrisă și înțeleasă, apoi reprodusă după notele muzicale de pe hârtie sau, mai precis, de pe pergamentele vremii. 

În jurul secolului al XVII-lea, muzica instrumentală a orchestrelor a început să domine. Muzicienii adoptaseră deja portativul inventat de Guido din Arezzo, precum și notația muzicală, dar au considerat că acestea erau destul de limitate pentru nevoile vremii. 

Așa că, notarea muzicală a fost schimbată în continuare. În timp, au apărut cheile muzicale, portativul a fost îmbunătățit, i-au fost adăugate linii suplimentare și au început să fie folosite și marcajele dinamice, legături între note și multe alte semne specifice, care azi constituie o partitură muzicală modernă.

2. Noțiuni pentru începători despre notele muzicale pentru vioară

Pentru cei care încep studiul la vioară, primele lecții vor fi despre notele muzicale și partitură. Teoria muzicală cunoaște în prezent opt note muzicale, respectiv ”Do, Re, Mi, Fa, Sol, La, Si, Do”, având o tonalitate progresivă, de la cea mai joasă, la cea mai înaltă. 

Aceste note muzicale sunt înscrise pe portativ, alături de alte semne muzicale, cum ar fi cheile, măsurile, valorile de note și pauze și alterațiile. În afara portativului se mai notează indicații privind tempoul, nuanțele și diverse texte explicative.

Portativul este format din cinci linii paralele și patru spații, pe care sunt înscrise notele și celelalte simboluri și indicații muzicale. 

Notele muzicale mai pot fi notate și cu ajutorul literelor alfabetului:

DoReMiFaSolLa Si Do
CDEGABC

Logica acestei notări este mai ușor de înțeles și de reținut dacă se observă două octave. O octavă este, ca în tabelul de mai sus, o serie completă de opt note muzicale. 

Astfel, dacă există două octave, notația muzicală ar arăta astfel:

DoReMi Fa SolLaSiDoReMi Fa SolLaSiDo
CDEFGABCDEFGABC

Notele muzicale, fie că este vorba despre vioară sau despre alt instrument, de tipul celor de percuție, de suflat sau cu coarde și arcuș, fie că este vorba despre muzica corală, sunt diferite ca metodă de identificare a sunetelor, în funcție de zone geografice și de culturi. Astfel, țările latine și cele slave folosesc un sistem silabic, iar în țările de limbă și cultură germanică sau anglo-saxonă este întâlnit cel literal. 

Denumirea de ”sistem literal” a fost folosită încă din antichitate, de către vechii greci, pentru identificarea notelor muzicale. Acesta a fost preluat de societatea medievală, mai ales în secolul al VI-lea, când litera ”A” a fost atribuită notei muzicale ”La”. 

Denumirea silabică a fost stabilită definitiv de Guido de Arrezzo, despre care ai citit la începutul articolului și a avut drept sursă un imn medieval de slavă a Sfântului Ioan, protectorul mănăstirii unde trăia și muncea muzicianul medieval. Silabele fiecărui început de vers au fost preluate din latină, deoarece aceasta era limba liturgică a vremii și transpuse astfel: UT, RE, MI, FA, SOL, LA.

Mai târziu, silaba UT a fost înlocuită cu DO (de la Dominus, care, în latină, înseamnă ”Domnul Dumnezeu”) și a mai fost adăugată o silabă, SI (din latinescul ”Sancte Ioannes” – ”Sfinte Ioane”). Astfel, a apărut primul solfegiu complet al notelor muzicale cunoscut și studiat și azi.

În funcţie de cheia folosită şi de locul pe care-l ocupă pe portativ (sau în afara lui), fiecare notă muzicală redă un anumit sunet dintr-o scală generală. În practica muzicală tradiţională se foloseşte în general sistemul de identificare silabic, mai puţin în ţările germanice, unde coexistă alături de acesta şi cel literal.

Începătorii care vor să studieze notele muzicale la vioară ar trebui să înțeleagă mai întâi cei patru parametri ai sunetului, și anume: durata, înălțimea, timbrul și intensitatea. Mai apoi, se vor adăuga și alte elemente, precum expresivitatea, tehnica instrumentală sau frazarea, fiecare utilizând simboluri speciale. 

Studiul viorii este unul extrem de interesant și de solicitant și poate aduce multe beneficii, pe lângă plăcerea de a cânta la acest instrument nobil. Învățarea notelor muzicale este doar primul pas dintr-o lungă călătorie, care necesită nu doar anumite instrumente, ci și o îndrumare profesionistă.

Sursa foto: shutterstock.com

Contrabas vs. violoncel – Care sunt asemănările și diferențele dintre aceste două instrumente extraordinare?

Contrabasul și violoncelul aparțin familiei instrumentelor cu coarde și sunt unele dintre cele mai importante. Acestea sunt speciale, prin natura lor, și generează sunete unice, care pot fi identificate în nenumărate opere și compoziții muzicale celebre. 

Cu siguranță ai observat prezența acestor două instrumente în orice orchestră, fiindcă sonoritatea lor este specifică și nu poate fi înlocuită în niciun alt fel. Însă, pe lângă aceste aspecte care țin de notorietatea și utilizarea lor în lumea muzicală, există câteva detalii esențiale care țin de structură și caracteristici.

Din acest articol vei afla care sunt asemănările și deosebirile dintre contrabas vs. violoncel.

Cuprins

1. Violoncel vs. contrabas – Asemănări fundamentale

2. Care sunt diferențele majore dintre contrabas și violoncel?

1. Violoncel vs. contrabas – Asemănări fundamentale

Violoncelul și contrabasul sunt instrumente extrem de iubite și de apreciate, atât datorită sonorității lor, cât și mulțumită faptului că sunt foarte speciale și nu multă lume decide să învețe să cânte la ele. De la distanță, acestea pot părea extrem de asemănătoare în mai multe privințe, însă, comparativ, există mai multe diferențe care le separă. 

Totuși, iată câteva mici asemănări, care le grupează într-o mică familie specifică: 

  • Ambele fac parte din categoria instrumentelor cu coarde
  • Sunt cele mai voluminoase instrumente cu coarde dintr-o orchestră
  • La amândouă se poate folosi arcușul pentru interpretarea anumitor partituri muzicale
  • Au un ac poziționat în partea inferioară, la capătul de jos – are rolul de a sprijini instrumentul de podea și de a-i oferi echilibrul necesar
  • Se regăsesc în nenumărate opere și creații muzicale, prezența lor fiind adesea remarcată în compozițiile simfonice de mare valoare
  • Atât violoncelul, cât și contrabasul, au 4 corzi în componența lor
  • Sunt asemănătoare ca aspect, dar dimensiunile diferă
  • Ca poziționare, ambele se țin între picioarele instrumentistului.

2. Care sunt diferențele majore dintre contrabas și violoncel?

Totuși, deși există și o serie de asemănări, violoncelul și contrabasul sunt distincte, au caracteristici unice și personalizate. Cu siguranță nu există doar o diferență între ele și, în funcție de punctul de vedere din care privești, poți înțelege de ce aceste două instrumente importante sunt diferite de fapt. 

Așadar, chiar dacă preferi contrabasul sau violoncelul, esențial este să cunoști câteva aspecte care le deosebesc:

  • Contrabasul este mai voluminos decât violoncelul
  • Violoncelul poate cânta mai des partituri solo, special create pentru acest instrument, în timp ce contrabasul este folosit, în general, pe post de acompaniament ritmic și mai rar în rolul de solist. 
  • Contrabasul a evoluat de-a lungul timpului și, deși este utilizat în continuare în muzica clasică, a câștigat notorietate și în alte stiluri, precum jazz-ul. Există o tehnică aparte în muzica jazz în ceea ce privește modul de interpretare – pe lângă folosirea arcușului sau a metodei pizzicato (prin ciupire), există și varianta numita Bartok, care presupune plesnirea corzii de tastiera instrumentului.
  • La violoncel se poate interpreta doar stând jos, în timp ce la contrabas se poate cânta stând în picioare sau așezat pe un scaun mai înalt.
  • Contrabasul produce sunete mai grave decât violoncelul.
  • Corzile contrabasului sunt mai lungi decât ale violoncelului, iar acest lucru permite producerea sunetelor groase, tipice acestui instrument.

Prin urmare, există o mulțime de diferențe între aceste două instrumente înrudite, însă și câteva asemănări. Oricare ar fi preferințele tale, important este să le iei pe amândouă în considerare, chiar dacă vrei doar să afli mai multe despre fiecare sau te gândești la posibilitatea de a studia în mod profesionist. Alegerea este numai a ta, însă poți ține cont de câteva criterii de bază:

  • Înălțimea și conformația ta (pentru o persoană minionă, de exemplu, contrabasul poate fi greu de controlat)
  • Gusturile muzicale – este bine să te gândești dinainte ce stil ai vrea să abordezi, pentru a te duce către zona potrivită.
  • Greutatea instrumentelor de acest gen – nu uita că trebuie să îți asumi faptul că va trebui să-ți transporți în permanență instrumentul, iar acest lucru poate fi o provocare când vine vorba despre astfel de dimensiuni

În concluzie, orice ai alege, nu ezita în a pătrunde în această lume minunată a muzicii! Indiferent de nivelul de experiență pe care ți-l dorești, important este să dobândești cunoștințe care te vor îmbogăți din nenumărate puncte de vedere. Descoperă în detaliu instrumentele care îți plac și pornește cu încredere pe acest drum!

Sursă foto: pixabay.com

Vrei să devii un violonist celebru? Află cum au reușit predecesorii tăi!

Orice muzician a fost inspirat, la un moment dat, de către un alt artist, mai ales că, dincolo de talent, această meserie presupune și foarte multă muncă. Ca instrumentist, trebuie să știi ca vioara, de exemplu, nu este un instrument ușor, iar cei mai buni violoniști din lume au exersat zilnic, timp de zeci de ani, pentru a atinge perfecțiunea notelor. 

Dacă ți-ai ales acest drum, poți învăța de la violoniștii renumiți cum să faci performanță și de ce ai nevoie pentru a reuși să îți construiești o carieră de succes. 

Cuprins

  1. Violoniști celebri din toate timpurile
  2. Violoniști celebri contemporani

            2.1. Violoniști români contemporani

1. Violoniști celebri din toate timpurile

Apărută în nordul Italiei, în prima parte a secolului XVI, vioara a încântat zeci de generații cu sunetele sale inconfundabile, cristaline, duioase și pline de mister. Cei care au făcut o pasiune și, mai apoi, o profesie din cântatul la vioară sunt puțini în comparație cu cei care cântă la alte instrumente și asta pentru că, pentru a face performanță, trebuie să exersezi extrem de mult. 

Revista BBC Music Magazine a făcut un top al celor mai buni 20 de violoniști din toate timpurile, iar pe locul 20 se află celebrul muzician român George Enescu. Iată care sunt ceilalți 19:

1. David Oistrakh – Ucraina

2. Jascha Heifetz – Lituania/SUA

3. Fritz Kreisler – Austria

4. Yehudi Menuhin – SUA

5. Nathan Milstein – Rusia/SUA

6. Gidon Kremer – Germania/Lituania

7. Joseph Szigeti – Ungaria

8. Ginette Neveu – Franţa

9. Isaac Stern – Polonia/SUA

10. Itzhak Perlman – Israel/SUA

11. Arthur Grumiaux – Belgia

12. Pinchas Zukermann – Israel

13. Adolf Busch – Germania

14. Ivry Gitlis – Israel

15. Leonid Kogan – Rusia

16. Bronisław Huberman – Polonia

17. Christian Ferras – Franţa

18. Reinhard Goebel – Germania

19. Frank Peter Zimmermann – Germania

20. George Enescu – România

Pe primul loc se află violonistul David Oistrakh, reprezentant de seamă al școlii rusești de vioară. Inspirat de părinți, dar școlit de marii profesori din Odesa, Oistrakh a debutat la vârsta de 6 ani și s-a remarcat prin tehnică și talent. Pasiunea pentru vioară l-a ajutat să călătorească în toată lumea și să cânte pe cele mai mari scene. Nu este de mirare că talentul său este dus mai departe de către fiul acestuia, Igor Oistrakh. 

George Enescu, cel mai mare violonist român, rămâne în istorie ca simbol al muzicii clasice autohtone. Deși își dorea mai mult să compună decât să devină un virtuoz al viorii, Enescu a urmat sfaturile profesorilor săi și a studiat la Viena și la Paris, unde a participat la diverse competiții muzicale, câștigând premii importante și remarcându-se prin tehnică și dedicare. 

Activitatea muzicală a lui George Enescu nu s-a rezumat doar la vioară, el fiind și compozitor, dirijor și pianist, iar succesul de care s-a bucurat a rămas în istorie, fiind subliniat de eseuri, cronici și recenzii publicate în presa franceză de la acea vreme. Piesele care i-au adus celebritatea artistului român au fost Rapsodia Română nr. 1 în La Major și Rapsodia Română nr. 2 în Re Major

Alături de el, pe lista violoniștilor români celebri se mai află și Ciprian Porumbescu, cu populara lui Baladă pentru Vioară, care a stârnit admirația lumii întregi pentru muzica românească, dar și Ion Voicu, al cărui profesor a fost însuși George Enescu. 

Maestrul Ion Voicu, un talent născut într-o familie de muzicieni de etnie romă din București, ajunge să studieze la Academia Regală de Muzică și să fie admis direct în anul V. Profesorii lui de atunci l-au încurajat să își construiască o carieră solo, iar la unul dintre concerte a fost remarcat de George Enescu, care i-a oferit ulterior lecții gratuite. 

Cu siguranță există și alți violoniști faimoși în lume, dar cel mai bun rămâne Niccolò Paganini. Compozițiile sale au servit drept sursă de inspirație pentru mulți artiști. La vârsta de 5 ani, Paganini a început să cânte la mandolină și apoi la vioară, iar talentul său s-a făcut rapid remarcat. În istorie, el a fost considerat un pionier în ceea ce privește transformarea viorii dintr-un instrument de ansamblu într-unul solo. Tehnica lui incredibilă este studiată și astăzi la cele mai importante școli de muzică, de aceea Paganini rămâne cel mai mare violonist din lume. 

2. Violoniști celebri contemporani

Secretul sunetelor curate ale unei viori stă în poziționarea corectă a degetelor pe corzi, iar pentru a căpăta dexteritate în acest sens, este nevoie de sute de ore de antrenament. În plus, pentru a putea atinge aceste note, și poziția corpului se schimbă, iar rapiditatea mișcărilor este extrem de importantă.

David Garrett este cel care a intrat în Cartea Recordurilor drept cel mai rapid violonist din lume. Tânărul în vârstă de 28 de ani a reușit într-un timp record, de 66 secunde, să cânte la vioara cu 13 note muzicale pe secundă, opera Bondarul, compusă de Nikolai Andreievici Rimski-Korsakov. Garrett este considerat unul dintre cei mai buni violoniști contemporani, la concerte cântând la o vioară Stradivarius din 1710, care valorează câteva milioane de dolari.

2.1. Violoniști români contemporani

Pe plan național, cel mai bun violonist român al momentului este Alexandru Tomescu. Câștigător a numeroase premii naționale și internaționale la festivalurile de muzică clasică, Tomescu a avut, în 2017, privilegiul de a cânta la vioara Stradivarius Elder, folosită timp de patru decenii de maestrul Ion Voicu, unul dintre cei mai buni violoniști români. Acest instrument este unul extrem de rar, aflându-se printre cele mai bine conservate viori Stradivarius din lume. 

Un alt violonist român celebru este Răzvan Stoica, care a primit în 2013 cel mai important titlu din domeniu – premiul New Talent, la Bratislava, pentru cel mai bun violonist al lumii sub 28 de ani. El cântă la o vioară Stradivarius din 1729, câștigată în urma concursului Strad Prize, de la Salzburg. 

În concluzie, dacă îți dorești să devii cel mai bun violonist din lume, sunt șanse mari să ajungi pe scenele mari dacă ai pasiune și un strop de talent. Munca nu te va ocoli, iar perseverența te va ajuta să te ridici pe cele mai înalte culmi. Îndrăznește să visezi!

Sursa foto: shutterstock.com  

Educația muzicală – De ce este benefică pentru copii, indiferent de vârstă?

Muzica este o artă aparte, care a evoluat și a supraviețuit de-a lungul istoriei în diferite forme. Însă, chiar dacă a suferit numeroase transformări pe parcursul epocilor, ea reprezintă un domeniu care face parte din viața oricărui om contemporan. 

Bineînțeles că, în comparație cu o persoană de rând, muzicienii profesioniști cunosc infinit mai multe informații teoretice și practice, dar există anumite aspecte pe care este bine să le știe oricine, pentru cultura sa generală. Copiii, în orice perioadă s-ar afla, au o capacitate imensă de a capta și de a învăța lucruri noi, iar muzica ar trebui să fie prezentă în viața lor încă de la cele mai fragede vârste.

Din acest articol vei afla de ce este educația muzicală benefică pentru copii, indiferent de vârstă.

Cuprins

1. Educația muzicală la bebeluși 

2. Educația muzicală la preșcolari

3. Educația muzicală în școală

1. Educația muzicală la bebeluși

Ai putea crede că, în primele luni de viață, procesele esențiale de învățare țin de factori de bază, precum dezvoltarea abilităților de mișcare sau hrănire. Însă, există studii care recomandă prezența muzicii în preajma copilului încă din viața intrauterină – se pare că această tehnică are un efect extraordinar asupra evoluției fătului. Totuși, chiar dacă nu ai aplicat această teorie atât de devreme, nu este timpul pierdut! Bebelușii sunt foarte receptivi la tot ce se întâmplă în jurul lor, iar în această perioadă se fixează caracteristici importante pe care aceștia le vor avea sau folosi mai târziu. 

Muzica, în special cea clasică, are capacitatea de a liniști prichindelul, inducându-i o stare de calm și bună dispoziție. Și, de asemenea, pe lângă acest mic avantaj de care te poți bucura în calitate de părinte, este bine să știi că, dacă cel mic este pus în contact cu astfel de manifestări sonore, procesele sale cognitive se vor îmbunătăți, odată cu memoria sau limbajul – mai ales începând cu vârsta de doi ani.

2. Educația muzicală la preșcolari

Deja după 3 ani, copilul poate fi încadrat în categoria preșcolarilor. În această etapă, cel mic începe să perceapă relații de tip cauză-efect sau să înțeleagă mai clar ce se întâmplă în lumea înconjurătoare. De altfel, descoperirea unui instrument muzical poate să-i stimuleze o mulțime de simțuri și reacții, determinându-l să vrea să afle cât mai multe informații. 

Așadar, până la vârsta de 6 ani este o perioadă excelentă pentru a pune bazele unui contact direct cu muzica – fie prin spectacole educative sau concerte, fie prin experimentarea unui instrument. Poți opta pentru pian sau chitară – de regulă, acestea sunt variante relativ simple de început, deși ambele necesită coordonare și atenție. 

Vei vedea că, dacă îi place și face acest lucru constant, prichindelul va dezvolta abilități specifice foarte rapid, fiindcă, la această vârstă, poate prinde totul din zbor. Așadar, nu irosi acest timp extrem de util și folositor – educația muzicală poate fi obținută și prin practică, nu doar prin teorie!

3. Educația muzicală în școală

Dacă în grădiniță contactul cu muzica poate fi opțional, în clasele primare programa este alcătuită în așa fel încât să mijlocească întâlnirea celor mici cu acest domeniu fascinant. Școlarul va învăța câteva noțiuni esențiale – ce sunt notele, ce este un portativ, dar și o serie de cântece atractive, care îl vor face să iubească această artă. Este un lucru știut faptul că educația muzicală ajută la dezvoltarea creativității și a imaginației – așadar, acest fenomen este binevenit, deoarece îi oferă copilului o nouă perspectivă. 

Încearcă, din când în când, să ai inițiativă și să mergeți împreună la mici concerte sau reprezentații de muzică simfonică – în acest fel, va putea afla care sunt instrumentele dintr-o orchestră, cum sună ele și cine a scris cele mai recognoscibile arii. De asemenea, ține cont că, în anumite desene anumite clasice, compoziții extrem de cunoscute au fost folosite pe post de coloană sonoră – prin urmare, cu siguranță cel mic va recunoaște câteva dintre fragmentele pe care le va auzi.

În concluzie, educația muzicală are doar beneficii, de care copilul tău se poate bucura la orice vârstă. Este important să îl ajuți în acest proces și să-i arăți lumea și din punctul acesta de vedere – s-ar putea să-i placă și să-l determine să fie conștiincios și să învețe din ce în ce mai multe! Muzica este un limbaj comun pe care toată lumea ar trebui să-l cunoască!

Sursă foto: pixabay.com