Category Fără categorie

Ce înseamnă să fii afon? Lucruri pe care poate nu le știai despre persoanele fără ureche muzicală

A fi afon, înseamnă, în linii mari, să cânți fals, deși, din punct de vedere muzical, tu înțelegi foarte bine melodia pe care o asculți și percepi corect armonia sunetelor. Sunt multe persoane care, deși iubesc muzica, nu o pot reda așa cum o simt si aud. Îți prezentăm câteva informații despre ce înseamnă să fii afon și cum poți remedia acest lucru.

Cuprins:

1. Diferența dintre afon și afonie

2. Ce înseamnă să nu ai ureche muzicală

3. Tulburările de voce la copii – Intră afonia în discuție?

4. Artiști afoni care s-au îmbogățit

1. Diferența dintre afon și afonie

Există o diferență clară între a fi afon și a suferi de afonie. Din păcate, această diferență nu este pe deplin înțeleasă de persoanele care folosesc acești termeni, în diferite contexte. Însă iată ce înseamnă fiecare cuvânt în parte:

  • Ce înseamnă să fii afon – persoanele fără ureche muzicală, fără voce, care cânta fals, care nu pot interpreta corect o melodie, deși o aud și o înțeleg foarte bine.
  • Ce este afonia – pierderea vocii, pentru o perioada scurtă sau lungă de timp, din cauza laringelor afectate, a infecțiilor tractului respirator sau alte asemenea afecțiuni. Persoanele care suferă de reflux gastroesofagian pot avea laringele afectate, și deci, pot dezvolta afonia. Amigdalita este o afecțiune des întâlnită care poate cauza pierderea vocii.

Din nefericire, persoanele considerate afoane nu se pot trata și nici nu pot dezvolta ureche muzicală sau voce de cântat, dacă acest lucru nu este nativ. Persoanele afoane nu pot interpreta corect din punct de vedere muzical o piesă, însă pot asculta orice fel de melodie, fără dificultăți. Potrivit specialiștilor în domeniu, urechea muzicală se dobândește nativ și se poate dezvolta în timp.

Cât despre afonie, această afecțiune poate fi tratată medicamentos sau cu ajutorul terapiilor naturiste. Administrarea medicamentelor se face doar pe bază de prescripție oferită de medic, după câteva analize de specialitate. 

Cât despre tratamentele naturiste, experții propun ceaiurile de lămâie cu ghimbir, extract de busuioc combinat cu lămâie și gargară cu soluție salină. Mai mult decât atât, afonia apărută pe sistem emoțional se poate trata cu ajutorul psihoterapiei și diferitelor tehnici de relaxare. Este indicat repausul vocal și folosirea umidificatorului.

2. Ce înseamnă să nu ai ureche muzicală

Persoanele care nu au ureche muzicală pot înțelege corect sunetele, însă nu le pot reproduce așa cum le aud. În termeni științifici, aceste persoane sunt considerate afoane. Auzul muzical este un simț aparte care ajută un om să reinterpreteze, într-un mod cât mai fidel, o piesă, fie cu ajutorul vocii, al fluieratului sau a unui instrument muzical. 

Părerile sunt împărțite în ceea ce privește simțul muzical: unii experți susțin cu tărie că urechea muzicală fie o ai, fie nu, în timp ce alții cred că persoanele afoane pot depăși acest „defect” cu foarte multă muncă și exercițiu. Cu toate acestea, însă, studiul muzical poate fi adoptat de afoni pentru că, organul răspunzător de captarea și interpretarea sunetelor este, de fapt, creierul.

3. Tulburările de voce la copii – Intră afonia în discuție?

Trecerea de la copilărie la adolescență este, cu siguranță, un pas extrem de important în viața unui om. Schimbările care vin la pachet nu sunt doar cele fizice sau de caracter. Cazul băieților este cel mai concret exemplu în ceea ce privește transformarea vocii. Astfel, dezvoltarea hormonilor sexuali aduce cu sine instabilitatea vocii și schimbarea acesteia pe parcursul câtorva luni, fără  a fi legată de afonie. 

În termeni medicali, schimbarea de voce este definită ca o tulburare a vocii, moment în care aparatul vocal suferă transformările potrivite vârstei. Așa se face trecerea de la copilărie la adolescență, din punct de vedere vocal și auditiv.

4. Artiști afoni care s-au îmbogățit

Există artiști afoni de succes? Sigur că da, iar unii dintre ei chiar au recunoscut că sunt afoni și că apelează la tot felul de trucuri pentru a interpreta și a fi…cântăreți.

  • Will I Am – Artistul de la Black Eyed Peas, una dintre cele mai de succes trupe pop-dance din ultimele două decenii, a recunoscut că folosește efectul Auto-Tune și niște microfoane speciale. Însă, faptul că este afon nu l-a împiedicat să compună, dar să și facă parte din juriul unui talent show foarte cunoscut în Statele Unite.
  • Pitbull sau „Mr. 305”, cum își strigă porecla în toate cântecele, este considerat cel mai premiat afon din lume. Cântărețul este considerat afon de specialisti, însă cariera muzicală spune cu totul altceva, având în vedere milioanele de dolari câștigate, încă de la lansare.
  • Calitățile vocale ale lui Kanye West sunt și ele puse la îndoială de specialiștii în domeniu. Deși are multe hituri la activ și știe să cânte la câteva instrumente muzicale, Kanye a fost etichetat ca artistul „Auto-Tune”, efectul care l-a salvat în cariera muzicală.

A fi afon nu înseamnă că nu poți activa în domeniul muzical. Studiul instrumentelor muzicale și a tehnicii vocale sunt posibile chiar și pentru persoanele cu acest „neajuns”. În fond, muzica este în armonie vibrantă cu sentimentele oamenilor și cea care aduce bucurie, în diferite stări și momente.

 Surse foto: Shutterstock.com, Pixabay.com

Componentele chitarei electrice – Sfaturi pentru cumpărarea unui instrument folosit în toate genurile muzicale

Chitara electrică își are rădăcinile încă din anii ’20, însă adevărata valoare a acestui instrument avea să intre în atenția publicului aproximativ 4 decenii mai târziu. Istoria acestui instrument valoros este mult mai vastă și oferă informații esențiale despre marii artiști care au reușit să-și lase amprenta în muzică. Citește acest articol pentru a descoperi care sunt componentele chitarei electrice și ce să ai în vedere când cumperi un astfel de instrument, precum și câteva curiozități despre istoria și utilizarea acesteia de-a lungul timpului.

Cuprins:

1. Componentele chitarei electrice

2. Istorie și curiozități despre chitara electrică și părțile sale componente

2.1. Cum a apărut chitara electrică

2.2. Scurt ghid pentru achiziționarea unei chitare electrice

2.3. Cei mai cunoscuți artiști care au iubit chitara electrică

1. Componentele chitarei electrice

Chitara electrică este folosită în genuri muzicale precum rock-ul, blues-ul, pop-ul și rock metal, însă mulți interpreți o experimentează cu succes și în alte zone artistice extrem de apreciate. Ceea ce o face specială față de alte instrumente este redarea amplificată a sunetului, cu ajutorul efectelor și versatilității de care dă dovadă. Iată care sunt componentele chitarei electrice:

  •  Corpul chitarei – este realizat din lemn, însă tehnologia a avansat atât de mult încât se folosește și fibra de carbon, în combinație cu metalul și grafitul, pentru o sonoritate aparte. Acesta poate fi de trei tipuri (solid, semi-hollow și hollow), iar pe baza sa sunt montate toate elementele electrice. Greutatea optimă este cea care dictează tipul de sunet și vibrația acestuia.
  •  Capul chitarei – Se mai numește și „headstock” și poate avea 3 sau 6 cuie de acordaj, cu ajutorul cărora sunt întinse corzile. 
  • Cheițele de acordaj – În număr de 3 sau 6, ajută la formarea sunetului, menținând acordajul potrivit. Acestea potrivesc puterea corzilor la întinderea lor. În mod obișnuit, sunt recomandate chitarele electrice cu 6 cuie de aceeași parte, pentru a menține tensiunea potrivită a corzilor subțiri.
  • Griful chitarei – Se mai numește și „gât” și deci, se află între corp și cap. Griful este realizat din lemn de abanos, trandafir, arțar sau mahon, pentru calitățile excepționale de redare a sunetului. Interiorul conține o bară din metal, care îi determină direcția sau gradul de arcuire.
  •  Puntea chitarei – Cu ajutorul acesteia, coardele sunt fixate pe chitară și nu permit mișcarea acesteia în timpul folosirii.
  •  Pragusul – Se mai numește și nut, se poate confecționa din metal, os sintetic/natural sau grafit. Acesta are rolul de a transmite vibrația corzilor.
  • Fret-urile – Sunt sub formă de bare transversale aflate pe gâtul chitarei și ajută cu precădere la formarea sunetului, determinând tensiunea corzilor. Chitarele electrice au, în mod obișnuit, între 22 și 24 de fret-uri.
  • Dozele – Se mai numesc și „pickup-uri” și ajută la transformarea vibrației sonore în semnalul electric binecunoscut pentru chitara electrică. Cele mai cunoscute categorii de doze sunt cele single coil sau double coil.
  •  Corzile chitarei electrice sunt în număr de maxim 8, în funcție de dorința de amplificare, sunet și vibrație.

Vibrațiile sonore se transformă în unde electromagnetice cu ajutorul amplificatorului electric, o parte importantă în folosirea chitarei electrice. Sunetele acestui instrument sunt redate de difuzoare, boxe sau monitoare, în funcție de nevoile interpretului.

2. Istorie și curiozități despre chitara electrică și părțile sale componente

Chitara electrică este folosită, în prezent, în majoritatea genurilor și subgenurilor muzicale, pentru versatilitatea pe care o oferă. Deși aceasta se numără, în ziua de astăzi, printre cele mai cunoscute și apreciate instrumente muzicale din lume, istoria sa a rămas, pentru numeroși pasionați, încă ascunsă. 

2.1. Cum a apărut chitara electrică

Istoria chitarei electrice începe în anii ’20, când inventatorul american George Beauchamp, pasionat de instrumente muzicale, decide să transforme chitara acustică într-una electrică, apelând la uneltele și tehnologia vremurilor respective. Astfel, experimentul ce are la bază electromagnetica se dovedește a fi un real succes, Beauchamp reușind să patenteze acest instrument în 1936, cunoscut atunci sub denumirea de „chitară electrică spaniolă”. 

Pe lângă acest lucru, Beauchamp inventează instrumentele amplificatoare, dar și vioara și chitara bass electrice, rămânând în istorie ca „părintele instrumentelor cu corzi electrificate”, pe care reușește să le comercializeze peste tot în lume. Revenind în actualitate, chitara electrică a întâlnit destul de multe modificări și îmbunătățiri, având însă la bază chiar proiectul lui George Beauchamp, care a revoluționat industria muzicală.

2.2. Scurt ghid pentru achiziționarea unei chitare electrice

 Achiziționarea unei chitare electrice ar trebui să aibă la bază susținerea și recomandările unui artist sau expert în domeniu. Începătorii care doresc să descopere tainele acestui instrument muzical trebuie să țină cont și de componentele sale, pentru a avea o idee despre ceea ce urmează să cumpere.  

Pe lângă achiziționarea instrumentului propriu-zis, este nevoie și de un amplificator, un procesor multi sau mono-efect, plus alte accesorii pe care doar un specialist ți le poate recomanda. Încearcă să te informezi apelând la experiența unui pasionat de chitară electrică, înainte de orice achiziție. Astfel, vei avea garanția că vei face cea mai bună alegere atunci când îți vei alege instrumentul.

2.3.Cei mai cunoscuți artiști care au iubit chitara electrică

Fără îndoială, Jimi Hendrix rămâne în istoria muzicii rock datorită talentului său incontestabil în arta și mânuirea chitarei electrice. Stilul său nonconformist a reușit să revoluționeze muzica rock și să aducă alte standarde muzicale, apreciate și adoptate de mulți cântăreți de-a lungul istoriei. Potrivit revistei „Rolling Stone”, Jimi Hendrix a fost declarat, pe bună dreptate, „cel mai mare chitarist al tuturor timpurilor”. Puțină lume știe, însă, că acesta a fost influențat într-o mare măsură de Bob Dylan, un alt mare artist rock.

Când spui chitară electrică, spui, desigur, Chuck Berry, pe numele său real, Charles Edward Anderson. Marele artist de origine afro-americană a „prins” vremurile de început ale chitarei electrice, iar, de atunci, a făcut istorie în acest domeniu. Talentul cu care mânuia acest instrument și stilul său unic de interpretare au influențat artiști precum Elvis Presley, The Beatles, Rolling Stones, AC/DC și alții. Piese precum „Johnny B. Goode”, „Roll Over Beethoven”, „Route 66” sau „Rock and Roll Music” au cucerit toate topurile muzicale internaționale, aducându-i acestuia titlul de „părintele muzicii rock’n’roll”.

Jimmy Page este un alt nume sonor al muzicii rock’n’roll: producător, compozitor și membru fondator al trupei Led Zeppelin. Aceeași revistă de prestigiu, „Rolling Stone”, îl plasează pe Jimmy Page pe locul 3 în topul celor mai buni 100 de chitariști din lume, fiind cunoscut pentru mânuirea fără cusur a chitarei electrice duble (instrument cu două gâturi). 

Pasionații de chitară electrică pot depăși stadiul de visători și își pot îndrepta atenția către studiul acestui instrument extrem de apreciat în lume. Bazele celor mai cunoscute piese pop-rock au fost puse, într-o foarte mare măsură, de acordurile chitarei electrice.

Surse foto: Shutterstock.com, Pixabay.com. 

Dirijorul – istorie și curiozități despre omul care conduce orchestra

Un dirijor este o persoană extrem de importantă într-o orchestră, fiindcă el este cel care conduce modalitatea de interpretare a unei lucrări muzicale, influențând, astfel, bunul mers al recitalului. Așa cum spune și numele său, el dirijează toate instrumentele, pentru ca totul să se desfășoare fluid, fără întreruperi sau greșeli și, mai ales, fără disonanțe și ruperi de ritm. Dincolo de aceste însușiri de bază, însă, abilitățile dirijorului sunt mult mai multe, iar caracteristicile sale îl transformă într-un element indispensabil.

Cuprins

  1. Ce este dirijorul – Istorie și evoluție
  2. Ce face dirijorul și ce rol îndeplinește acesta?

1. Ce este dirijorul – Istorie și evoluție

Un dirijor îndeplinește, în principal, un rol esențial – conduce și dirijează un concert muzical, cu ajutorul unor gesturi specifice, prin intermediul unei baghete. De-a lungul repetițiilor, acesta poate formula și indicații verbale, însă, în timpul reprezentației, recurge doar la limbaj gestual, corporal și vizual.  Poziția sa este foarte importantă – dirijorul stă așezat pe un podium, pentru a putea privi și gestiona toți muzicienii instrumentiști. De asemenea, acesta are și un stativ pe care este amplasată partitura care conține liniile melodice ale tuturor instrumentelor și vocilor. Dirijorul o urmărește de la început până la final, pentru a putea ghida fiecare nuanță necesară. 

Cheironomia a fost primul gen de dirijat coral – acesta a fost practicat încă din Evul Mediu, în cadrul slujbelor religioase. Până în secolul al XVIII-lea, conducătorul corului folosea anumite gesturi pentru a putea indica ritmul de interpretare, cu ajutorul mâinilor. Abia din secolul al XVII-lea s-a încercat utilizarea unor accesorii, precum bețe scurte sau suluri de hârtie. Apoi, începând cu secolul al XVIII-lea, unul dintre membrii ansamblului avea rol și de instrumentist, și de dirijor. Astfel, în epoca Barocă, cel care avea sarcina de a dirija ansamblul instrumental era, la rândul lui, un instrumentist – de regulă, violonist sau clavecinist. Totuși, începând cu mijlocul secolului al XIX-lea, dirijorii s-au axat pe o singură acțiune – aceea de a conduce interpretarea. 

Mendelssohn este considerat a fi primul dirijor care a utilizat o baghetă de lemn pentru a dirija. Există, însă, și dirijori renumiți care nu au folosit acest accesoriu – precum Pierre Boulez, Vasily Safonov, Yuri Temirkanov sau alții. Deseori, de-a lungul istoriei, dirijorii erau și compozitori. Nume mari, precum Richard Wagner, Hector Berlioz, Franz Liszt sau Gustav Mahler, s-au remarcat prin talentul și priceperea lor în ambele specializări.  Wagner este cel care a considerat că rolul dirijorului nu este doar acela de a menține ritmul și de a marca intrările instrumentelor, ci și acela de a-și impune propria viziune asupra lucrării muzicale pe care o conduce.

2. Ce face dirijorul și ce rol îndeplinește acesta?

După ce alege partitura care urmează a fi interpretată, dirijorul trebuie să studieze îndeaproape toate detaliile cuprinse în aceasta. De altfel, are capacitatea de a ajusta diferite elemente, pentru a crea o viziune proprie, în limitele impuse de opera respectivă. El poate impune mici nuanțe legate de tempo, frazare, repetiții și accente, cu scopul de a crea o interpretare deosebită. Așadar, un dirijor nu doar că indică schimbările melodice din partitură, ci trebuie să cunoască fiecare element constituent, pentru a putea alcătui o perspectivă interpretativă personală.

Astfel, dirijorul îndeplinește un rol ce nu poate fi ignorat în structura unui concert de muzică simfonică – el este cel care deține o privire de ansamblu a lucrării muzicale, cunoaște toate detaliile și nuanțele existente, pentru a le putea reinterpreta în manieră proprie, fără să se abată de la direcția și indicațiile originale ale compozitorului. 

De asemenea, într-o orchestră, este foarte dificil să auzi sunetele care sunt emise în diferitele locuri ale scenei. Atât instrumentele cu arcuș, cât și instrumentele de suflat sunt extrem de puternice – de aceea, este imposibil ca un instrumentist să poată auzi tot ceea ce se întâmplă în jurul său. Așadar, este nevoie de o persoană (dirijorul) care să se afle într-un punct central, în fața tuturor (pe podium), putând să asculte, să observe, să controleze și să dea semnalele potrivite pentru toate categoriile de instrumente și voci. 

În concluzie, dirijorul este un element extrem de important în muzică, deoarece are capacitatea de a direcționa procesul interpretativ într-o direcție uniformă. Cu ajutorul lui, instrumentiștii știu ce au de făcut, aflând cum să-și ajusteze interpretarea pentru a se alinia viziunii respective.

Sursă foto: Pixabay.com.

Cheia Sol – Un element grafic important în teoria muzicală!

Cheia Sol este foarte des întâlnită pe un portativ muzical, fiindcă este unul dintre cele mai folosite elemente de notație, atunci când vine vorba despre o melodie sau o lucrare instrumentală. Ea a trecut prin mai multe etape, căpătând forme diferite de reprezentare, însă a rămas, în tot acest timp, un element central al portativului. Bineînțeles, un muzician trebuie să cunoască informații despre acest semn, dar nu trebuie să se oprească aici – sunt și alte detalii esențiale pe care este bine să le știi, dacă ești pasionat de muzică!

Cuprins 

  1. Ce este cheia sol?
  2. Ce elemente grafice se pot afla lângă cheia Sol?

1. Ce este cheia sol?

O cheie muzicală reprezintă o notație de bază, care are rolul de a indica tonalitatea în care se va citi și interpreta respectiva lucrare. Cheia Sol este una dintre cele mai cunoscute, deoarece este folosită frecvent în notațiile muzicale și este una dintre primele noțiuni pe care le învață orice muzician începător. Ea este un reper pentru a putea identifica și poziționa celelalte note de pe portativ, fiind așezată pe a doua linie a portativului (exact în același loc ca nota muzicală SOL, de aici provenind, de fapt, și denumirea sa) și, deși modul în care este desenată astăzi este extrem de clar și stabil, grafica s-a modificat fundamental de-a lungul timpului. Inițial, cheia era ilustrată asemănător literei G (deoarece, în notația occidentală, G este egal cu SOL). Însă, diverși scriitori și scribi și-au pus amprenta asupra evoluției grafice, aducând noi contribuții și transformând fiecare reprezentare, în funcție de dorințele proprii, până a ajuns la forma pe care o are astăzi.

Metodele de notare a muzicii s-au dezvoltat treptat, începând cu secolul al IX-lea, când erau folosite linii și puncte care indicau o schimbare de tonalitate. Acestea s-au transformat, apoi, în litere, și, odată cu sistemul inventat de Guido d’Arezzo, toate indicațiile au devenit mai ușor de reperat și de înțeles de către cei care citeau și interpretau muzica respectivă. Se spune că reprezentarea actuală a fost obținută prin combinația literei G cu litera S (de la denumirea de Sol), având în vedere că ambele tipuri de notații erau utilizate concomitent.

Deși există mai multe chei muzicale, în general sunt o mulțime de instrumente care se bazează pe cheia Sol atunci când interpretează o melodie  – de regulă, acestea emit sunete care aparțin unor registre mai înalte (precum trompeta, clarinetul, flautul, vioara, mâna dreaptă a pianului, oboiul, cornul englez, saxofonul, vibrafonul, xilofonul, mandolina, cimpoiul, chitara etc.). La început, această cheie era folosită pentru a indica tipul partiturilor potrivite pentru voci tinere, care nu atingeau extremitățile ambitusului (precum o voce de soprană sau una de bas) atunci când interpretau o bucată muzicală. Totuși, în prezent, ea este folosită pentru vocile de soprană, mezzosoprană, alto, contralto și tenor. 

2. Ce elemente grafice se pot afla lângă cheia Sol?

Cheia Sol se va afla tot timpul la începutul portativului, pe a doua linie a sa. Însă, chiar dacă ai aflat ce reprezintă ea, ce arată, cine a inventat-o, unde se scrie și de ce se numește așa, va trebui să aprofundezi acest subiect, deoarece în preajma acestei chei vei mai găsi și alte elemente semnificative. 

Tonalitatea în care va fi interpretată melodia poate fi identificată și cu ajutorul armurii care se află exact lângă cheie. Armura poate cuprinde semne de alterație (diez sau bemol) care definesc segmentul tonal în care se desfășoară melodia și, în funcție de locul în care sunt amplasate, indică o cerință exactă. De exemplu, dacă armura este formată dintr-un diez așezat pe locul notei FA, înseamnă că toate notele FA din piesă vor fi interpretate ca FA diez. Singurele situații în care această regulă se poate modifica sunt cele în care armura se schimbă sau nota FA este însoțită de un becar (♮) pe parcursul compoziției (caz în care nu se mai respectă armura, ci se respectă becarul, care anulează orice formă de alterație suplimentară).

În concluzie, cheia Sol este un element foarte important, care poate fi identificat extrem de des în lucrările muzicale. Însă, deși este esențial, nu este de ajuns să cunoști doar informații despre el – există și alte chei pe care trebuie să le înveți, dar și alte tipuri de semne grafice (pauze, note, coroane, legato-uri, bare de măsură, etc.), fără de care o melodie nu poate fi interpretată corect.

Sursă foto: Pixabay.com.

Muzica de petrecere: De ce este aceasta atât de apreciată de români?

Muzica de petrecere este cea care dă tonul distracției la români, la evenimente deosebite precum nunțile, aniversările, botezurile sau alte ocazii speciale. În aceste contexte, socializarea, voia bună și dinamismul sunt susținute, de cele mai multe ori, de un fond muzical de calitate. Citește acest articol pentru a descoperi câteva informații despre tipurile de muzică de petrecere, de ce să ții cont când alegi o formație de acest fel și multe alte detalii menite să îți stârnească interesul în acest domeniu.

Cuprins:

1. Muzica de petrecere – ce este aceasta și câteva detalii generale despre acest gen muzical

1.1.Exemple de muzică de petrecere

1.2. Muzica de petrecere la nunți

1.3. Muzica de petrecere într-un cadru restrâns

2. Despre muzica de petrecere – care sunt instrumentele folosite de interpreți

3. De ce să ții cont când alegi o formație de muzică de petrecere

4. Taraful și muzica lăutărească

5. Muzica de petrecere românească – artiști și compozitori români de muzică de petrecere

6. Interpreți români de muzică lăutărească

1. Muzica de petrecere – ce este aceasta și câteva detalii generale despre acest gen muzical

Muzica de petrecere este un gen muzical aparte, întâlnit, de cele mai multe ori, la evenimente deosebite, precum cele de familie. În mod obișnuit, aceasta se regăsește la nunți și botezuri, aniversări și ocazii speciale. Startul distracției este dat de formația de muzică aleasă, ce are experiență în acest domeniu și care se mulează după cerințele publicului, respectând totodată și un playlist realizat special pentru evenimentul respectiv. Cei care apreciază cu precădere acest gen muzical își regăsesc buna dispoziție pe ritmurile și acordurile preferate. 

1.1. Exemple de muzică de petrecere

Pentru a înțelege cât mai bine acest gen muzical, este important să cunoști câteva subgenuri și curiozități pe care poate nu le știai:

  • Muzica lăutărească își are rădăcinile în secolul XVII, când instrumentiștii români foloseau lăuta la diverse petreceri. Expresivitatea și interpretarea corectă și sensibilă a muzicii lăutărești se deosebesc de alte genuri muzicale.
  • Muzica populară este considerată o categorie a muzicii de petrecere, iar originile artiștilor care interpretează acest gen muzical își pun amprenta pe repertoriul personal. Un tempo ridicat este adoptat de formațiile de muzică populară prezente la nunți.
  • Muzica etno îmbină stiluri moderne de interpretare, cu ajutorul instrumentelor electro-acustice, sintetizatoarelor și altor elemente. Trecerea de la interpretarea populară la cea etno se face relativ repede, menținând aceleași note, care întregesc sensul muzicii de petrecere.

Iată doar câteva exemple de muzică de petrecere des întâlnite la numeroase tipuri de evenimente. Paleta este, însă, destul de variată și oferă loc multor stiluri de muzică, în funcție de ocazie, de origini, de participanți și de cererile acestora.

1.2 Muzica de petrecere la nunți

Formațiile de muzică de petrecere sunt adesea prezente la evenimentele importante precum nunțile, botezurile sau alte ocazii speciale dedicate membrilor familiei. Buna dispoziție este garantată de experiența și profesionalismul artiștilor care interpretează repertoriul în funcție de evenimentul la care participa. Muzica veche este readusă la viață, cu ajutorul influențelor și interpretărilor moderne, pentru a oferi o stare de spirit deosebită și a invita publicul la dans.

1.3 Muzica de petrecere într-un cadru restrâns

Spre deosebire de nunți, botezurile și aniversările au loc într-un cadru mai restrâns. Dorința de distracție rămâne aceeași pentru cei invitați la eveniment. O formație de muzică de petrecere își poate adapta repertoriul în funcție de ocazie, de invitați, de cerințe sau chiar de locație. În cadrul evenimentelor mai restrânse, numărul interpreților poate fi limitat, însă starea de spirit și voia bună rămân intacte.

 2. Despre muzica de petrecere – care sunt instrumentele folosite de interpreți

Țambalul, vioara, acordeonul, contrabasul și orga electronică sunt printre instrumentele folosite în mod special de un ansamblu muzical de petrecere. Iată ce presupune fiecare instrument în parte:

  • Țambalul este un instrument folcloric cu rădăcini asiatice. Răspândirea acestuia în Europa a avut loc destul de repede, datorită muzicalității și fineții sale. Țări precum Germania, Ungaria, Slovacia, Armenia, România sau Grecia au adoptat imediat noțiunea de țambal în cultura muzicală. Astfel, acesta reprezintă o piesă de rezistență în muzica de petrecere, putând fi recunoscut imediat. Sonoritatea specială este oferită de mânuirea țambalului cu ajutorul unor ciocănele dedicate.
  •  Acordeonul este un instrument muzical destul de complex, însă relativ ușor de manevrat. Primul acordeon a fost brevetat la Viena, în anul 1829, însă, ulterior, dezvoltarea acestuia a căpătat proporțiile instrumentului folosit în zilele noastre. În România, acesta este strâns legat de muzica de petrecere și este nelipsit de la evenimentele speciale, datorită muzicalității aparte pe care o oferă.
  •  Vioara este cu siguranță un instrument special, cu o bogată istorie în spate și apreciat pentru sunetele suave. „Scripca”, așa cum mai este denumită vioara în cultura românească, face parte din categoria de instrumente necesare pentru muzica de petrecere. Lăutarul sau violonistul este cel care mânuiește instrumentul. Puțină lume știe însă că vioara a apărut pentru prima dată în Italia, la începutul secolului XVI.
  •  Contrabasul este un alt instrument prezent în formațiile de muzică de petrecere. Acesta este cel mai voluminos instrument cu coarde și arcuș, care poate fi utilizat într-o orchestră. Folclorul românesc recunoaște contrabasul că având rădăcinile într-un alt instrument cunoscut și folosit de lăutari: cobza. Gravitatea și acompaniamentul ritmic oferite de contrabas sunt extrem de apreciate în acest gen muzical.
  •  Orga electronică este pianul portabil ce se folosește ca acompaniament la petrecerile de nuntă, botez sau alte ocazii speciale. Muzicalitatea și versatilitatea oferite de aceasta sunt extrem de apreciate, permițând folosirea sa de către interpreții populari. Nu este însă obligatoriu ca acest instrument muzical să fie prezent într-o orchestră.

Pe lângă instrumentele prezentate mai sus, pot fi amintite și naiul, fluierul sau chiar chitara electrică. Formațiile de muzică de petrecere sunt destul de versatile în ceea ce privește alegerea instrumentației, în funcție de repertoriu și de domeniul de activitate. Naiul, de exemplu, este un instrument care a suferit multe modificări de-a lungul istoriei sale, iar astăzi se folosește poate fi folosit chiar și într-o variantă electronică.

 3. De ce să ții cont când alegi o formație de muzică de petrecere

Dans, bună dispoziție, voie bună și distracție garantată: acestea sunt doar câteva dintre motivele pentru care muzica de petrecere este extrem de apreciată de români. Iată și câteva aspecte pe care să le ai în vedere atunci când alegi o astfel de trupă pentru evenimentul tău:

  •  Este cunoscut faptul că gusturile nu se discută. Prin urmare, este important să ții cont de invitații tăi și de mulțumirea acestora din punct de vedere muzical. Indiferent de genurile preferate de aceștia, publicul va rezona întotdeauna cu un repertoriu muzical bine ales.
  •  Detaliile tehnice trebuie luate în calcul încă de la negocierea cu formația de muzică aleasă. Cu siguranță că micile impedimente precum microfonia sau nesincronizarea nu sunt dorite la o ocazie specială, așa cum este o nuntă sau o aniversare.
  •  Alege un ansamblu muzical cu experiență. Artiștii știu ce fel de repertoriu să adopte, în funcție de evenimentul la care participă, sau când este cazul să ridice publicul în picioare. Majoritatea acestora sunt prezenți pe internet, așa că este destul de ușor să afli informațiile care te interesează.
  •  Ai ales formația de muzică de petrecere și ești gata să semnezi contractul? Nu te grăbi, fii atent la detalii și vezi dacă ai acces la toate informațiile. Playlist-ul, data evenimentului, detaliile tehnice și costurile aferente ar trebui să se regăsească într-un contract de prestări servicii.

 4. Taraful și muzica lăutărească

Muzica lăutărească este percepută ca muzică de petrecere și este nelipsită de la evenimentele și ocaziile autohtone. Potrivit scrierilor istorice, tarafurile de lăutari din secolul XIX se împărțeau chiar în funcție de specificul petrecerii. Astfel, tarafurile de petrecere erau prezente doar la aniversări, nunți și botezuri, în timp ce alți instrumentiști erau prezenți în restaurantele sau cârciumile de odinioară. Bucureștiul, cunoscut și sub denumirea de „Micul Paris”, găzduia zeci, sau poate sute de lăutari veniți de peste tot din țară și apreciați ca muzicanți populari. Muzica veche lăutărească este astăzi reinterpretată de formațiile de acest tip. În plus, influențele grecești, sârbești, aromâne și turcești și-au pus negreșit amprenta pe cultura muzicală românească, cu precădere în acest segment, atât de apreciat de români.

Povestea tarafului este, însă, strans legată de origini, într-o bună măsură. O astfel de trupă este formată, în mod firesc, dintr-un număr mic de lăutari, care interpretează piese la instrumente cu coarde și arcuș. Însă, în funcție de zona de proveniență, taraful poate adopta cu succes țambalul și cobza, așa cum se face în zona Olteniei, sau chiar clarinetul, așa cum se obișnuiește în Maramureș. Nu lipsesc trompetele și fluierele din tarafurile moldovenești, așa că îți poți da seama ușor de originea unui ansamblu muzical, în funcție de instrumentele folosite. 

5. Muzica de petrecere românească – artiști și compozitori români de muzică de petrecere

Scena muzicală românească găzduiește sute sau poate mii de artiști de muzică de petrecere, însă există câteva nume cu adevărat remarcabile și extrem de apreciate de public:

  • Nelu Ploieșteanu, pe numele său adevărat Ion Dumitrache, s-a declarat îndrăgostit iremediabil de stilul lăutăresc și a reușit să readucă la viață muzica veche românească. Chiar dacă s-a bucurat de succes în străinătate, artistul a preferat să le cânte românilor, în țara lor. Este cunoscut faptul că Nelu Ploieșteanu știe să cânte atât la acordeon, cât și la pian, două instrumente muzicale pe care le-a descoperit încă din copilărie.
  • Aurel Tămaș este de ani buni în atenția publicului pentru dragostea pe care o poartă plaiurilor ardelenești, artistul fiind născut la Borșa, județul Cluj. Atras de meleagurile copilăriei și de tradițiile specifice zonei în care a crescut, acesta se orientează destul de repede către muzica populară, susținut în primul rând de familie. Festivalul „Cerbul de Aur” din 1996 a fost rampa de lansare pentru Aurel Tămaș, artistul reușind să fie prezent, de atunci, pe marile scene muzicale din România și din străinătate.
  •  Laura Lavric este cunoscută pentru muzica de petrecere și stilul vesel pe care l-a abordat de-a lungul carierei sale. Având origini bucovinene, artista este una dintre cele mai apreciate cântărețe de muzică populară din România. Discografia impresionantă a Laurei Lavric nu face nimic altceva decât să demonstreze iubirea sa pentru plaiul și tradițiile românești. Cântăreața a colaborat, de-a lungul timpului, cu diverse orchestre și artiști precum „Rapsozii Botosanilor”, Viorel Leancă, Paraschiv Oprea sau Victor Predescu.

6. Compozitori și interpreți români de muzică lăutărească

Istoria culturii muzicale românești găzduiește informații prețioase despre originile muzicii lăutărești și întemeietorii acesteia. Cartea „Lăutarii de ieri și de azi”, semnată de muzicologul Viorel Cozma, amintește de nume mari precum Barbu Lăutaru, Nicolae Buica, Ionel Budișteanu sau Nica Iancu Iancovici. 

Cel care s-a remarcat cel mai mult în muzica lăutărească românească a secolului XIX a fost, însă, Barbu Lăutaru, cobzar și cântăreț cu origini moldovenești. Întâmplarea care a rămas în istoria acestui gen muzical a fost cea legată de întâlnirea lui Barbu Lăutaru cu marele compozitor și pianist maghiar Franz Liszt. Acesta din urmă a rămas impresionat de talentul inegalabil de care a dat dovadă Barbu Lăutaru, cu o interpretare de excepție a operelor sale de pian, însă în varianta lăutărească.

Și Zavaidoc (Marin Teodorescu, pe numele său real) a intrat pe lista celor mai valoroși artiști ai poporului românesc, fiind cunoscut drept „lăutarul Micului Paris”. Interpretul și-a pus amprenta muzicală pe nenumărate piese lăutărești care, în perioada Primului Război Mondial, erau extrem de apreciate. Nu este de mirare că drumul ales de Zavaidoc a fost unul muzical, având în vedere că se trăgea din neam de lăutari.

Puțină lume știe că Anton Pann a fost un artist extrem de talentat și priceput la mânuirea lăutei, cobzei, pianului și chitarei. Astfel, marele artist adoptă influențele orientale și nu numai, pentru compoziții consacrate precum „Bordeias, bordei, bordei”, „Mugur, Mugurel”, „Nu mai poci de ostenit” sau „Leliță Săftiță”. Anton Pann este, de asemenea, cel care semnează muzica poeziei „Un răsunet”, semnată de marele poet Andrei Mureșanu.

În concluzie, muzica de petrecere este extrem de versatilă și reușește să însuflețească orice fel de eveniment sau ocazie specială, rezonând pe deplin cu publicul. Subgenurile acesteia sunt diversificate, lăsându-le interpreților libertatea de a experimenta cu stilurile sau tematicile abordate și de a bucura, astfel, orice tipologie umană, indiferent de gust.

Surse foto: Shutterstock.com, Pixabay.com. 

Contrabasul – istorie și curiozități despre acest instrument muzical cu greutate

Este o certitudine faptul că muzica a reprezentat, de-a lungul istoriei, o cale simplă de a da frâu liber sentimentelor de orice natură. Aici, instrumentele muzicale au reușit cu succes să transpună trăirile compozitorilor și artiștilor de pretutindeni, rezonând cu publicul larg. Contrabasul nu face excepție, acest instrument cu greutate regăsindu-se pe portativele celor mai apreciate opere clasice, lăsate moștenire unei lumi întregi.

Citește acest articol pentru a descoperi informații interesante despre contrabas și despre apariția și dezvoltarea acestui instrument, precum și detalii despre mari contrabasiști care și-au pus amprenta muzicală în istorie.

Cuprins:

 1. Contrabasul – Informații pentru amatorii de muzică clasică și nu numai

1.1. Ce este contrabasul și cum arată acesta

1.2. Despre contrabas: cum s-a dezvoltat instrumentul de-a lungul vremii

1.3. Care sunt componentele contrabasului?

2. Care este diferența dintre un contrabas și un violoncel

3. Detalii tehnice despre contrabas în muzica populară românească

4. Contrabasul în muzica clasică

5. Contrabasul în jazz

6. Mari contrabasisti ai secolului XX

7. Informații despre contrabas: ce nu știai despre acest instrument muzical

1. Contrabasul – Informații pentru amatorii de muzică clasică și nu numai

Mulți oameni rezonează cu sunetul și gravitatea contrabasului, un instrument muzical care reușește să transmită emoție și trăiri speciale. Descifrarea acestuia presupune un drum destul de complex în ceea ce privește tehnica de mânuire și studiu. Contrabasul se regăsește atât în muzica clasică, cât și ca parte esențială a jazz-ului, unul dintre cele mai apreciate genuri muzicale din lume. Interpretarea la contrabas necesită timp, dar și pasiune pentru un astfel de instrument, apreciat pentru registrul grav pe care îl oferă.

1.1. Ce este contrabasul și cum arată acesta

Contrabasul este cel mai mare instrument muzical existent, cu coarde și arcuș, care se regăsește în majoritatea orchestrelor de muzică clasică și nu numai. Ceea ce îl face deosebit față de celelalte instrumente muzicale cu arcuș este sunetul acestuia, contrabasul fiind cu o octavă mai jos față de violoncel. Până la apariția instrumentului cunoscut în zilele noastre, au existat însă și alte instrumente similare, cu diferite coarde și registre.

1.2. Despre contrabas: cum s-a dezvoltat instrumentul de-a lungul vremii

Contrabasul are cea mai gravă sonoritate din familia instrumentelor cu coarde și arcuș. Puțină lume știe, însă, că acest instrument voluminos, cu rol de acompaniament ritmic, a avut cel puțin cinci strămoși și că și-a făcut apariția în orchestre încă din secolul XV. Următoarele patru instrumente au fost cele mai apreciate de-a lungul vremii și au stat la baza dezvoltării contrabasului modern de astăzi:

  1.    Viola-contrabas sau violone – instrument cu bas profund din familia „violei da gamba”;
  2.  Archiviola sau lirone – instrument muzical cu aproximativ 24 de coarde ce permitea împărțirea în tonuri și semitonuri;
  3. Basso di camera sau Bassetto – instrument cu cinci coarde, regăsit în orchestrele din secolele XVI și XVII;
  4. Cellone – a fost inventat și folosit la mijlocul secolului al XVII-lea. Acesta avea 4 coarde și făcea trecerea către ceea ce este astăzi contrabasul.

Contrabasul modern folosit în zilele noastre, însă, prezintă diferențe majore față de instrumentele din familia „violei da gamba”. Astfel, acesta are un corp mai subțiat, cu o curbură de mijloc mult mai pronunțată, dar și cu posibilitatea de a adăuga cea de-a cincea coardă pe tastiera lată. Dacă istoria contrabasului prezintă o serie de dificultăți tehnice în ceea ce privește acordajul, acest lucru este astăzi complet îmbunătățit.

1.3 Care sunt componentele contrabasului?

Contrabasul este un instrument destul de voluminos: are patru coarde și un arcuș și se mânuiește în poziție verticală, sprijinit de podea, cu ajutorul unui ac special pentru menținerea echilibrului. Calitatea sunetului său se află în strânsă legătură cu materialul din care acesta este confecționat. Astfel, gâtul contrabasului este realizat din lemn de arțar sau abanos, în timp ce blatul, spatele și lateralele sunt din lemn de molid, combinat cu cel de arțar. Puntea, corpul, vârful și coada sunt lăcuite înainte de aplicarea corzilor și acordarea acestora. Fiecare componentă a sa este atent sculptată înainte de asamblarea propriu-zisă, calitatea acestui prestigios instrument muzical fiind testată de artiști cu experiență în domeniu.

2. Care este diferența dintre un contrabas și un violoncel

Sonoritatea este cea care diferențiază cele două instrumente grave, extrem de apreciate în muzica clasică. Dacă violoncelul este cel mai potrivit pentru piesele clasice, contrabasul este ușor versatil, pentru că permite introducerea acestuia și în alte stiluri muzicale, așa cum este jazz-ul. Astfel, partiturile abordate de contrabas sunt destul de diferite față de cele pentru violoncel, permițând elaborarea segmentelor solo cu profunzime și sensibilitate. Iată și alte diferențe notabile dintre contrabas și violoncel:

  •   Diferența vizibilă este legată de dimensiunea celor două instrumente, contrabasul fiind mult mai voluminos ca violoncelul;
  •  Față de violoncel, contrabasul produce tonuri și sunete mult mai grave;
  • Sunetele grave oferite de contrabas sunt redate de grosimea coardelor. Acest lucru nu este redat însă și de violoncel, un instrument cu coarde mult mai subțiri;
  • Contrabasul poate fi mânuit stând pe un scaun înalt sau în picioare, în timp ce violoncelul poate fi folosit doar stând în pe scaun.

Acestea sunt câteva dintre diferențele esențiale dintre cele două instrumente cu coarde, extrem de apreciate în muzica clasică. Ceea ce le aseamănă însă este dimensiunea, ambele fiind cele mai voluminoase dintr-o orchestră, din gama instrumentelor cu coarde.

3. Detalii tehnice despre contrabas în muzica populară românească

Contrabasul folosit în muzica populară românească își trage rădăcinile dintr-un alt instrument prețios: lăuta.  Potrivit, însă, istoriei instrumentelor muzicale românești, lăuta este, de fapt, un grup de instrumente, unde cobza a jucat un rol extrem de important. Astfel, tehnologia confecționării cobzei se suprapune cu cea a contrabasului, menționând următoarele detalii tehnice:

  • Corpul cobzei e format din placă de rezonanță, 22 de volute în formă de semiluna și 7 doage;
  • Contraeclisele sunt montate împreună, în partea de sus, și au grosimea de 10 milimetri;
  •  Capul, eclisa, fusul și gâtul cobzei prezintă aceleași caracteristici ca ale contrabasului.

Muzica populară românească veche este recunoscută pentru folosirea unor instrumente speciale, printre care și cobza sau „contrabasul românesc”, așa cum mai este denumită.

4. Contrabasul în muzica clasică

Fiind un instrument muzical de acompaniament ritmic, contrabasul a fost prezent în muzica clasică încă de la începutul secolului XV. Acesta s-a dezvoltat din punct de vedere tehnic în secolele ce au urmat, lăsând loc de interpretări solo remarcabile, sub semnăturile unor compozitori precum Franz Liszt sau Giovanni Bottesini. Pe lângă, vioară, pian, clarinet, trompetă sau flaut, atât viola, cât și contrabasul sunt instrumente importante în muzica orchestrală, cel din urmă fiind destul de apreciat pentru calitățile deosebite și pentru amprenta pusă asupra muzicii clasice vieneze.

O lucrare de excepție, care a rămas în istoria muzicii clasice, este cea semnată de marele compozitor Johann Matthias Sperger, „Concertul în Mi major pentru contrabas și orchestră”, din secolul XVIII. Chiar dacă manuscrisul a suferit modificări de-a lungul timpului, concertul pentru contrabas a rămas unic în lume datorită acordajului excepțional pentru vremea respectivă și a sunetului bogat ce a permis note fără alterații și scoaterea în evidență a flageoletelor.

Giovanni Bottesini este un alt compozitor cu notorietate, care a știut cum să sublinieze fin sunetele unui instrument grav și delicat în același timp, așa cum este contrabasul. Bottesini prefera tonalitățile cu alterații puține, care subliniau valoarea coardelor contrabasului. În plus, acesta se concentra pe acordajul contrabasului în funcție de temperatura camerei în care avea loc concertul. Astfel, Bottessini rămâne în istoria muzicii clasice cu una dintre cele mai apreciate opere din perioada Romantismului, „Concertul numărul 2 în Si minor pentru contrabas și orchestră”.

5. Contrabasul în jazz

Secolul XX este o perioadă de notorietate pentru unul dintre cele mai iubite genuri muzicale: jazz-ul. Contrabasul modern a câștigat teren datorită versatilității de care a dat dovadă de-a lungul vremii, în acest stil de interpretare. Dacă în muzica clasică arcușul este cel care stăpânește coardele contrabasului, lucrurile diferă în jazz, pentru că artiștii adoptă tehnica „Pizzicato”, sau ciupirea coardelor, pentru a reda sunetul specific acestui gen de muzică. Tehnica Bartok este și ea prezentă în jazz și presupune plesnirea coardelor de tastiera acestui instrument, pentru a reda un sunet de slap-bass, potrivit definiției englezești.

Tuba este înlocuită cu contrabasul. New Orleans dă tonul muzicii de calitate și a jazz-ului care permite experimentele și improvizațiile cu ajutorul acestui instrument muzical. Imediat după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, contrabasul este prezent în interpretări rock and roll, ale unor artiști care au rămas în istorie, precum The Beatles sau inegalabilul Elvis Presley. Anii ’70 marchează, însă, trecerea de la contrabas la chitara bas, un instrument preferat de interpreții de muzică rock și de noile genuri muzicale abordate.

6. Mari contrabasisti ai secolului XX

Contrabasul se bucură de notorietate și apreciere la nivel înalt, mărturie stând atât concertele de muzică clasică, dar și cele de jazz de-a lungul istoriei. Iată câteva nume sonore de mari contrabasiști, care au rămas în istoria culturii clasice și nu numai:

  •  Ray Brown, artist de origine americană, și-a început cariera încă de la 8 ani, când descoperea pianul. Ulterior, însă, este fascinat de contrabas, instrument de care se îndrăgostește încă din liceu și pe care îl „împrumută” pentru un concert, la doar 17 ani. Ray Brown are în spate o carieră de peste 50 de ani, bifând cu succes toate marile festivaluri de jazz din lume, alături de artiști de marcă precum Louis Armstrong, Frank Sinatra sau Tony Bennett.
  • Ron Carter, născut în Michigan în 1937, este o figură legendară a jazz-ului American, cu o carieră începută încă de la zece ani. Contrabasistul reușește să treacă de barierele rasiste de la vremea respectivă, își urmează visul și devine rapid unul dintre cei mai difuzati artiști de contrabas din lume.
  • Edouard Nanny și-a săvârșit studiile muzicale la Conservatorul din Paris, unde a și predat vreme de peste 20 de ani. Cariera sa de contrabasist solo a început în anul 1892, acesta fiind recunoscut pentru mânuirea contrabasului cu 3 coarde. Artistul este, însă, apreciat și pentru studiile remarcabile aduse lucrărilor și operelor de artă semnate de mari compozitori precum Beethoven și Bach. Astfel, Edouard Nanny perfecționează tehnica predării contrabasului, valabilă și în zilele noastre și predate în facultățile de profil.
  • România se mândrește și ea cu un contrabasist de valoare, prin Ovidiu Bădilă. Iubirea pentru contrabas începe cu studiile pentru acest instrument, în București, urmând apoi cursurile unor prestigioase școli precum Academia de Muzică din Basel sau cea din Trossingen, unde și profesează cu succes. Contrabasistul Ovidiu Bădilă a interpretat pe marile scene ale lumii, chiar sub bagheta marelui dirijor Sergiu Celibidache, pe care l-a considerat un adevărat îndrumător pentru cariera sa muzicală.
  • Francois Rabbath, de origine siriană, s-a născut într-o familie de muzicieni. Drumul firesc în viață a fost legat de muzică încă din copilărie, însă dragostea pentru contrabas o descoperă pe când era student la Conservatorul de Muzică din Paris. Astfel, Francois devine autodidact și învață singur să cânte la contrabas, spre uimirea profesorilor de la Paris. Pe lângă compozițiile proprii, Francois apreciază și interpretează în aceeași măsură lucrările unor compozitori precum Vivaldi și Bach.

 7. Informații despre contrabas: ce nu știai despre acest instrument muzical

Contrabasul este parte importantă în concertele de muzică de diferite genuri. În momentul de față, acest instrument este adoptat și de formațiile pop apreciate în zilele noastre. Iată câteva lucruri mai puțin știute despre contrabas:

  • Contrabasul își are rădăcinile încă din secolul XV, fiind repede adoptat în muzica clasică vieneză;
  • Marele compozitor german Johannes Brahms, considerat urmașul lui Beethoven, a învățat să cânte la contrabas înainte de a împlini 7 ani;
  • Contrabasul a pus temeliile chitarei bas, folosită astăzi de formațiile pop-rock;
  • Walking bass este tehnica de improvizație cu contrabasul și presupune menținerea balansului orchestral;
  • Clean Bandit este o formație de muzică electronică din Marea Britanie, care combină muzica clasică și cea pop. Grace Chatto își acompaniază frații din trupă cântând la contrabas. Formația este cunoscută pentru colaborările de succes cu Sean Paul, Jess Glyne, Demi Lovato, Zara Larsson, Mabel și Luis Fonsi.

În concluzie, contrabasul este fără doar și poate un instrument pe cât de voluminos, pe atât de versatil. Complexitatea acestuia este eclipsată de sunetele grave impresionante care acompaniază cu succes variate instrumente muzicale, în concerte memorabile. Însă, cei care doresc să descopere tainele contrabasului ar trebui să se acomodeze cu tehnicile de mânuire și teoria muzicală aferentă ce vin la pachet cu acest instrument deosebit.

Surse foto: Shutterstock, Pixabay

Bouzouki- instrumentul vedetă al plaiurilor însorite ale Greciei

Bouzouki este instrumentul vedetă al muzicii grecești. În timp ce în Franța, lăuta a dispărut din muzica lor specifică după Renaștere, lăuta grecească, Bouzouki, face mai mult ca oricând parte din cultura populară.

Bouzouki este, pentru mulți turiști, instrumentul prin excelență al muzicii tradiționale grecești și este adevărat că este omniprezent. Artiștii actuali îl folosesc frecvent. Versiunea acustică este adesea înlocuită de versiunea sa electrică (la fel ca la chitară).

Cu toate acestea, instrumentul a trecut printr-o perioadă dificilă, care l-ar fi putut aduce în uitare. Într-adevăr, bouzouki a fost asociat la începutul secolului al XX-lea cu lumea criminalității, a drogurilor și a mizeriei și a fost disprețuit de autoritățile care au persecutat mulți muzicieni de bouzouki. Mulțumită înregistrărilor pe disc și, de asemenea, mulțumită compozitorilor precum Théodorakis care, făcând muzica celebrului Zorba, au permis întregii lumi să descopere sunetele minunate ale acestui instrument. Astfel, bouzouki-ul și Rebetiko-ul (muzica asociată acestuia) și-au recăpătat un public care îi este fidel acum.

Cuprins:

  1. Bouzouki grecesc: informații generale
  2. Bouzouki: istorie și origine
  3. Bouzouki și tradiția Rebetiko

1. Bouzouki grecesc: informații generale

În ciuda numeroaselor baruri care difuzează tot mai mult muzică anglo-saxonă și internațională, bouzouki grecesc a evoluat, de-a lungul timpului, pentru a putea cânta muzică occidentală. La fel ca verii săi, chitara și mandolina, au fost adăugate elemente noi la versiunea veche, cum ar fi fretele (care este mecanismul de la capătul gâtului format din roți dințate și care este utilizat pentru a regla tensiunea notei și acuratețea acestuia.).

Bouzouki este descendentul direct al pandurei sau pandourionului, primul instrument cu frete. Acest instrument are particularitatea de a emite sunete relativ apropiate de vocea umană: acesta este, fără îndoială, motivul succesului mondial al cântecului lui Zorba Grecul compus de Mikis Teodorakis.

Acest compozitor a fost inspirat din două cântece tradiționale din Creta (Armenohorianos Syrtos” și „Kritiko syrtaki”, compuse de Giorgis Koutsourelis) pentru a compune această arie care s-a bucurat de succes la nivel mondial datorită notelor subtile ale bouzouki-ului grecesc.

Această melodie a devenit imnul lui Sirtaki: un dans total inventat pentru film și care a devenit un dans emblematic al Greciei (inspirat și de Creta, mai exact de dansurile tradiționale).

Ascultând melodii muzicale grecești pe un Bouzouki grecesc, ești uimit să vezi cu ce talent grecii au reușit să integreze melodiile slave și cele orientale.

Spre deosebire de muzica occidentală, melodiile grecești se bazează pe muzica modală, un tip de muzică abandonat în timpul Renașterii târzii, în Europa, în favoarea muzicii tonale și a armoniilor sale. Cu toate acestea, muzica modală a supraviețuit în Grecia, fără îndoială, în parte datorită lui Bouzouki.

Dacă dorești să afli mai multe despre muzica grecească, o călătorie în țara elenilor este esențială pentru a asculta un concert de Bouzouki în tavernele țării.

2. Bouzouki: istorie și origine

Deși bouzouki instrument își are originile directe din instrumentele aduse din Turcia și Balcani (mandoline, cistre și altele asemenea), influențele din spatele acestuia merg până în Grecia Antică.

Bouzouki a fost inspirat de pandură, o lăută cu gât lung datând de cel puțin 1.000 î.Hr. Numele bouzouki provine din cuvântul turcesc „buzuk” care înseamnă „rupt” sau „modificat”.

Ca urmare a războiului greco-turc (1919-1922), aproximativ 900.000 de greci de origine anatoliană și musulmană au fost nevoiți să părăsească Turcia și să se mute înapoi în „patria” lor greacă, într-un schimb de populație între țări. Acest lucru a adus instrumentele care s-au dezvoltat în Asia Mică și în Imperiul Otoman de sute de ani înapoi într-o tradiție muzicală greacă consolidată și rapid modernizată. De-aici s-a născut bouzouki-ul modern și a introdus rapid sprijinirea muzicii rebetiko sau a muzicii populare grecești urbane.

În mod surprinzător (și, în același timp, în mod nesurprinzător), bouzouki a fost înregistrat pentru prima dată nu în Grecia, ci în America în 1926. Konstandinos Kokotis a înregistrat un duet cu un acordeon și a cântat la bouzouki într-un stil modest, acordal. Abia în 1932 bouzouki-ul a fost înregistrat pentru prima dată (la New York) în adevăratul său stil melodic, interpretând solo câteva melodii foarte populare.

3. Bouzouki și tradiția Rebetiko

Muzica Rebetiko merită foarte mult. Este un stil frumos de muzică care spune povești incredibile și permite alegerea melodiei și ritmului în nenumărate moduri interesante.

La fel ca alte forme populare, inclusiv fado (din Portugalia), tango (Argentina) și  blues (sudul SUA), Rebetiko se inspiră din greutățile vieții cotidiene grecești. Cântecele sale se referă adesea la subiecte legate de criminalitate, sărăcie, băutură, prostituție și violență, precum și teme de război, dragoste, exil și muncă.

Deși există o mulțime de lucruri despre care poți vorbi în termeni de rebetiko, unul dintre lucrurile care sunt cele mai fascinante este că încorporează adesea un taxim. Împrumutat din muzica arabă, un taxim este o introducere improvizată la o melodie care stabilește cheia și tonul pentru ceea ce urmează. Dar se interpretează fără notație măsurată, necesitând interpretarea muzicianului.

Surse foto: Shutterstock.com

Tipurile de saxofoane – care este cel mai potrivit pentru un începător?

Saxofonul este unul dintre cele mai iubite instrumente muzicale al persoanelor care ascultă jazz. Acesta reușește să transmită stări din ambele capete ale spectrului emoțional, de la o tristețe profundă, până la fericirea nemărginită. Dacă te numeri printre cei care urmăresc cu atenție care sunt instrumentele folosite pe scenă, cu siguranță ai observat că există mai multe tipuri de saxofoane. Ei bine, chiar așa este! Din acest articol vei afla care este diferența dintre ele și cum poți alege saxofonul potrivit.

Cuprins:

  1. Câte tipuri de saxofoane există?
  2. Caracteristicile diverselor tipuri de saxofon
  3. Tipuri de saxofon – cum îl alegi pe cel potrivit?

1. Câte tipuri de saxofoane există?

Saxofoanele pe care le vezi în prezent pe scenă și în magazinele de profil sunt diferite, comparativ cu cele originale, din 1846 (anul în care saxofonul a fost inventat). Acest lucru se datorează faptului că au trecut printr-un proces constant de îmbunătățire pentru a se plia pe nevoile artiștilor și pe diversele genuri muzicale. 

Este cunoscut și drept un instrument „hibrid”, ce se află între instrumentele de suflat din lemn și cele din alamă, având în compoziția sa ambele materiale. Permite nenumărate feluri de interpretare și tehnici, mărturie fiind celebrele momente din muzica jazz. Aici, fiecare artist reușește să se diferențieze de ceilalți prin felul în care folosește saxofonul, instrumentul devenind o adevărată extensie a artistului. 

Există în total nouă tipuri de saxofoane:

  • Sopranissimo;
  • Sopranino;
  • Soprano;
  • Alto;
  • Tenor;
  • Bariton;
  • Bas;
  • Contrabas;
  • Subcontrabas.

Deși în total sunt nouă tipuri, șansele sunt să întâlnești doar șase dintre ele:

  • Soprano;
  • Alto;
  • Tenor;
  • Bariton;
  • Bas;
  • Contrabas.

2. Caracteristicile diverselor tipuri de saxofon

Tipurile de saxofoane reprezintă, cu un grad de exactitate destul de ridicat, timbrele vocii umane. Mai jos vei descoperi care sunt caracteristicile celor șase tipuri folosite adesea în prezent:

  • Saxofonul Soprano (si bemol)

Are o sonoritate plină, în registrul acut este situată, de către multe persoane, între cea a unui oboi și cea a clarinetului, iar asemănarea cu cornul englez se produce în registrul grav. Este folosit în fanfare și orchestre, dar nu are multe apariții pe scena jazz-ului. De cele mai multe ori este găsit sub o formă dreaptă, însă există și variații curbate. Este considerat complex și nerecomandat pentru începători, întrucât este mai dificil să se obțină un ton agreabil.

  • Saxofonul Alto (mi bemol)

Acesta este cel mai folosit model de către artiștii consacrați și începători deopotrivă. Timbrul său este potrivit pentru exprimarea unei varietăți de emoții. Se folosește atât în muzica jazz, cât și în cadrul concertelor clasice și a muzicii moderne. Are dimensiuni potrivite pentru a fi folosit și de către copii.

  • Saxofonul Tenor (si bemol)

În ceea ce privește dimensiunea sa, este mai mare decât saxofonul alto. Este, de asemenea, folosit atât în trupele de jazz, cât și în muzica modernă (rock, pop). Poate fi folosit chiar și cazul unei partituri lirice și pentru susținerea altor instrumente. 

  • Saxofonul Bariton (mi bemol)

Are o dimensiune mai mare comparativ cu saxofonul tenor și este folosit, în principal, de saxofoniștii bărbați. Nu este recomandat începătorilor, în special copiilor. Are un timbru care se aseamănă cu cel al violoncelului.

  • Saxofonul Bas (si bemol)

Acest saxofon produce sunete pline, plăcute, cu o frecvență joasă. Se folosește stând în șezut, fiind prea mare și prea greu pentru a putea fi susținut în picioare. Nu se recomandă copiilor atât din cauza dimensiunii, cât și din cauza faptului că este necesară forța în degete pentru a putea folosi clapele. Nu este folosit des în cadrul muzicii jazz, ci în lucrările clasice. 

  • Saxofonul Contrabas (mi bemol)

Este utilizat rar din cauza faptului că are dimensiuni foarte mari. Produce cel mai grav sunet dintre aceste tipuri de saxofoane. Nu este potrivit, bineînțeles, copiilor și începătorilor.

3. Tipuri de saxofon – cum îl alegi pe cel potrivit?

Pentru persoanele care acum încep să învețe acest instrument, cele mai potrivite saxofoane sunt cele alto și tenor. Însă, pentru mânuțele mici ale copiilor, saxofonul alto este o alegere mai înțeleaptă. Dacă îți dorești ca cel mic să învețe să cânte la saxofon, este recomandat să aibă cel puțin zece ani. Nu uita că sunt necesare și diversele accesorii pentru saxofon, precum cureaua, muștiucul și kitul de întreținere.

Saxofoanele sopran, bariton, bas și contrabas sunt recomandate persoanelor experimentate, în special cele din urmă, fiind necesară o forță mare de suflare și de apăsare a clapelor pentru a obține sunetul dorit.

Dacă îți dorești un saxofon pentru melodii rock, recomandarea este să îl alegi pe cel tenor. Dacă vrei să te axezi pe muzica clasică, cel alto este cea mai bună alegere. În ceea ce privește muzica jazz și cea modernă, alege un saxofon alto sau tenor, în funcție de nivelul pe care îl ai și care este sunetul pe care ți-l dorești.

Așadar, acestea sunt cele șase tipuri de saxofon care sunt folosite în prezent. În cazul în care îți dorești să înveți să cânți la acest instrument, urmează sfaturile de mai sus pentru a alege un saxofon potrivit nivelului tău!

Alege întotdeauna cu grijă instrumentele muzicale (indiferent dacă este vorba despre un saxofon sau despre un alt instrument), întrucât le vei folosi o perioadă îndelungată de timp și sunt o investiție în viitorul tău.

Surse foto: Shutterstock.com, Pixabay.com, Pexels.com

Masteringul audio – ultimul proces prin care trebuie să treacă piesele tale

Poate tocmai ai terminat să înregistrezi și să mixezi o piesă în studioul tău de acasă sau ai compus un instrumental pentru un prieten și te simți foarte încrezător în legătură cu rezultatul muncii tale. Însă, trebuie să mai parcurgi un pas esențial: masteringul audio. Ce presupune acest proces, care este importanța sa și cum îți masterizezi singur munca? Citește acest articol în continuare pentru a afla! 

Cuprins

  1. Ce înseamnă masterizarea audio?
  2. Importanța masteringului muzical
  3. Care este procesul de masterizare a unei piese?
  4. O altă opțiune – masteringul audio la studio

1. Ce înseamnă masterizarea audio?

Masterizarea audio se referă la întregul proces de pregătire și transferare a pieselor înregistrate într-o formă finală, care va fi folosită pentru a disemina copiile în format fizic sau pe platformele online. Este cunoscută drept o artă subtilă pentru că orice modificare poate schimba radical felul în care muzica ta este percepută.

2. Importanța masteringului muzical

Cu siguranță ai observat că atunci când asculți piesele unor artiști celebri, fie ei de pop, blues sau jazz, acestea sună bine și când le asculți la laptop, la căștile telefonului sau când sunt redate într-un pub sau o cafenea. Ei bine, această calitate a sunetului, indiferent de context și device, se datorează masteringului audio. 

Însă, procesul de masterizare nu poate repara o piesă care nu a fost înregistrată corespunzător (citește aici mai multe despre studiourile de înregistrări). Așadar, înainte ca o piesă să fie masterizată, trebuie să fie înregistrată bine. 

Acestea fiind spuse, dacă înregistrezi acasă, trebuie să ai un minimum de echipamente adecvate (ai nevoie de microfoane, monitoare, căști și diverse accesorii). Crede-ne, dacă nu vei înregistra bine piesele, toată munca pe care ai depus-o pentru compoziție, și apoi mixare și masterizare, nu va putea atinge potențialul maxim de calitate.

3. Care este procesul de masterizare a unei piese?

Masterizarea implică o ascultare critică, fiind necesar să îți antrenezi mult timp urechea muzicală pentru a face o treabă bună. Pe lângă acest aspect, rezultatul este influențat și de alți factori, precum:

Printre cele mai des întâlnite modificări care se fac în procesul de masterizare se numără:

  • egalizarea (EQ)
  • comprimarea
  • stabilirea distanței dintre piesele unui album
  • editarea efectului de fading in/ out
  • eliminarea diverselor zgomote
  • aranjarea corectă a pieselor în cazul albumelor

Dacă alegi să îți masterizezi singur piesele, recomandarea este să optezi pentru câteva alte piese de referință. Le vei analiza pentru a vedea (sau auzi) ce caracteristici trebuie sa aibă piesa ta.

Este important să ai asemenea referințe dacă vei pune piesele pe platformele online (și în ziua de astăzi cine nu o face), pentru că piesa ta va „concura” cu restul, așa că trebuie să aibă un volum, tempo și o dinamică potrivită.

Gândește-te că muzica ta va fi pusă într-un playlist cu alte piese cunoscute din același gen. Se va potrivi în acel playlist? Va reuși să ofere un continuum auditiv ascultătorului sau va fi eliminată deoarece „strică” playlistul?

Procesul asigură faptul că toate piesele tale au un sound consistent, coeziv și uniform. Anumite caracteristici trebuie să fie asemănătoare pentru a-i oferi ascultătorului o experiență plăcută, echilibrată atunci când ascultă albumul tău.

Pentru a te asigura că piesa ta va suna bine în orice context este ascultată trebuie să faci teste. Multe teste. Ascultă piesa atât la laptop, cât și la căști (dacă ai o pereche de calitate superioară și una ceva mai ieftină, este perfect). Apoi, dacă ai un TV smart, probează sunetul și acolo. Dacă ai o mașină cu cablu audio, ascultă și în mașină. Poți face rost și de o pereche de boxe ieftine pentru a observa cum se poartă sunetul în cazul lor. La această listă mai poți adăuga orice altă probă crezi că este potrivită.

Un mastering bun va asigura faptul că piesa ta se aude acceptabil în orice context. Bineînțeles, sunetul va fi diferit la o pereche de căști scumpe, comparativ cu niște boxe ieftine. Însă, tu trebuie să te asiguri că esența piesei se păstrează oriunde, indiferent de condițiile de ascultare. Notează-ți felul în care se aude piesa în fiecare context în care ai „testat-o” și încearcă să aduci melodia la un nivel în care să fie acceptabilă pentru fiecare probă prin care trece.

4. O altă opțiune – masteringul audio la âstudio

În cazul în care nu îți dorești să treci de unul singur prin întregul proces de masterizare, poți apela la un inginer de mastering care se ocupă cu masterizarea audio. Caută un studio cu care să colaborezi și asigură-te că acolo lucrează specialiști. Un inginer cu vechime în domeniu are urechile foarte bine antrenate și va reuși să îți aducă albumul la nivelul pe care ți-l dorești.

Așadar, acestea sunt cele mai importante informații pe care trebuie să le cunoști despre masteringul audio. Recomandarea noastră este să încerci pe cont propriu să îți masterizezi piesele, pentru a înțelege mai bine ce presupune procesul. Cu timpul, urechile tale vor deveni mai „ascuțite” și vei putea face o treabă foarte bună. În schimb, dacă dispui de fondurile necesare, poți apela la serviciile unui inginer de mastering.

Sursa foto: shutterstock.com

Muzica cultă la începuturile sale – Compozitori medievali și renascentiști

Muzica cultă nu a fost dintotdeauna ceea ce este astăzi – forma sa actuală este rezultatul a nenumărate transformări și schimbări. De aceea, o definiție a ei poate fi formulată doar dacă se analizează specificitățile sale, încă de la origini. Evul Mediu și Renașterea au fost perioade importante, în care o mulțime de muzicieni au contribuit major la evoluția muzicii, din punct de vedere structural, melodic, armonic, compozițional, dar și din alte perspective care au creionat un cadru din ce în ce mai riguros, necesar pentru clădirea unui domeniu de sine stătător.

Cuprins:

  1. Muzica de factură cultă – Compozitori din Evul Mediu
  2. Muzica cultă – Exemple de muzicieni celebri din perioada Renașterii

1.  Muzica de factură cultă – Compozitori din Evul Mediu

Stilurile muzicale au evoluat treptat și diferit în Europa – așadar, transformările nu pot fi încadrate într-un șablon foarte precis din punct de vedere temporal, însă diferențele sunt cele care ghidează tot procesul de împărțire a epocilor muzicale. În general, sunt comparați anumiți compozitori care se deosebesc prin modul în care își alcătuiau compozițiile – astfel, specificitățile unei perioade pot fi mai bine formulate și pot fi studiate în detaliu.

Evul Mediu a reprezentat o eră puternică, ce a pus baze solide în crearea unei fundații pentru muzica cultă. Biserica a fost un cadru în care fenomenul muzical a existat încă din primele momente – însă, până în secolul al XII-lea, muzicienii preluau, învățau și cântau ceea ce li se transmitea în perioada de formare, pe cale orală. 

În general, structurile muzicale erau monofonice – aveau o singură linie melodică și, prin urmare, nu aveau un grad înalt de complexitate. Compozițiile polifonice s-au bazat, inițial, pe adăugarea unui număr mai mare de voci, care să interpreteze melodia respectivă. 

Primele manuscrise de acest gen s-au concretizat cu ajutorul lui Léonin – întâiul compozitor de muzică polifonică. De regulă, cei care compuneau muzică erau preoți, deoarece aceștia aveau o educație religioasă, care asigura o serie de cunoștințe muzicale, utile și necesare pentru procesul de compoziție.

Hildegard von Bingen s-a născut în 1098 și a fost călugăriță, dar și scriitoare, poetă, filosof și lider religios. 

Reușitele sale sunt remarcabile din mai multe puncte de vedere – ea coresponda cu papi și cu împărați, devenind, astfel, o forță diplomatică și politică, în timp ce scria diferite lucrări despre medicină, știință și teologie. 

Pentru o femeie care trăia în acea perioadă, aceste inițiative erau mai puțin obișnuite, însă studiile și operele sale au reprezentat materiale importante în dezvoltarea tuturor acestor domenii. În ceea ce privește muzica, stilul său compozițional se deosebește prin faptul că urmărește diverse pattern-uri și pune în valoare sensul și profunzimea textelor religioase. Poeziile folosite erau create de ea însăși, iar linia melodică este monofonică. 

Până în prezent, au fost găsite aproximativ 69 de partituri cu text și încă alte 4 texte a căror notație muzicală s-a pierdut. Creațiile sale sunt numeroase și reprezintă un repertoriu extrem de vast pentru un compozitor medieval. 

Una dintre cele mai cunoscute lucrări se numește Ordo Virtutum și este o piesă despre virtuți. Ea conține 82 de melodii și este considerată a fi cea mai veche operă dramatică, fără caracter liturgic. Pe lângă această compoziție, Hildegard a compus, de asemenea, și melodii specifice slujbelor de Liturghie – acestea, împreună cu textele lor, au fost adunate în colecția Symphonia armoniae celestium revelationum.

În secolul al XIV-lea, compozitorul și poetul francez medieval Guillaume de Machaut a compus o serie de poezii și melodii care impresionau prin structură și melodicitate. 

Machaut era preot, însă avea calități antreprenoriale, fiindcă își promova operele în toată Europa, călătorind și oferind copii ale acestora nobililor de pretutindeni. De aceea, toată arta pe care a creat-o s-a conservat în întregime și a rămas cunoscută până astăzi. El este considerat a fi figura centrală a stilului numit ars nova și este primul compozitor devenit celebru în perioada în care a trăit. 

Compozițiile sale erau ample și vaste, deoarece se ramificau în mai multe stiluri și forme, care au devenit semnificative pentru această epocă – rondeau, virelai, lai și balada. Printre operele sale renumite se află Messe de Nostre Dame, Ma fin est mon commencement și Douce Dame Jolie. 

În Douce Dame Jolie este vorba despre o femeie fără nume, care nu poate fi cucerită, dar pe care poetul o iubește nespus. Este scrisă în forma fixă de virelai și se caracterizează printr-o oscilare de tonalități contrastante, care transmit emoție. 

Messe de Nostre Dame este prima compoziție de natură liturgică, a cărei partitură a fost creată și orchestrată de către un singur om. Armoniile și disonanțele sunt îmbinate într-un mod original și sunt diferite în funcție de segmentul din care fac parte în structura compozițională. 

Bineînțeles, însă, și alți muzicieni, precum Jehan de Lescurel, Peter Abelard sau Johannes Ciconia au adus noi perspective și noi opere în perioada Evului Mediu.

2. Muzica cultă – Exemple de muzicieni celebri din perioada Renașterii

În Renaștere, atât Thomas Tallis cât și Giovanni Pierluigi da Palestrina, William Byrs sau Giovanni Gabrieli s-au remarcat prin talentul lor deosebit și prin abilitățile compoziționale originale.

Thomas Tallis este unul dintre cei mai importanți muzicieni din istoria Angliei, iar cariera lui s-a întins de-a lungul a patru domnii – cea a lui Henric al VIII-lea, cea a lui Edward VI, cea a reginei Mary și cea a Elisabetei I. 

În general, cântecele acestuia erau create pentru mediul bisericesc, însă a compus și câteva în afara acestui cadru specific. El a devenit muzician cu ajutorul Bisericii pre-reformate, însă, datorită faptului că a trebuit să se adapteze la caracteristicile fiecărui monarh (inclusiv la credința religioasă), Thomas a fost nevoit să scrie și muzică anglicană și catolică, care putea fi interpretată în timpul slujbelor religioase. 

Printre cele mai renumite compoziții se numără Spen in alium și Laudate Dominum. Spen in alium este cea mai cunoscută operă a lui Tallis, datorită structurii sale inedite – el a împărțit vocile în opt coruri, care se suprapun treptat, creând armonii și melodii ieșite din comun. Cântecul debutează cu o voce solo, însă, pe parcurs, alte voci se adaugă, astfel alcătuindu-se o bogăție sonoră aparte. 

Laudate Dominum este un psalm motet construit din cinci părți distincte, care a fost compus în jurul anilor 1560. Aceasta transmite sentimente de bucurie și de celebrare, prin intermediul frazelor muzicale succesive, care cresc în intensitate și dezvoltă noi niveluri de tonalități.

Giovanni Pierluigi da Palestrina este un nume foarte cunoscut, fiind unul dintre renumiții compozitori ai Renașterii. 

Pe lângă muzica religioasă pe care a scris-o, a creat și o mulțime de alte opere, printre care peste 100 de madrigaluri. El și-a început cariera ca organist și ca maestru de cor, în anul 1544, în Palestrina – orașul său natal. Datorită talentului său, a obținut șansa de a conduce corul de la Cappella Giulia, iar apoi, din 1561 până în 1566, a lucrat la Biserica Santa Maria Maggiore, pentru ca în ultimii ani ai carierei să se reîntoarcă la Cappella Giulia. 

Muzica sa este, în general, creată pentru scopuri liturgice și se caracterizează prin linii melodice rafinate și elegante, care pun în evidență elementele vocale, cu ajutorul unei armonii perfecte între text, sunet și sensibilitate.  

Printre operele care au rămas în istorie, se găsesc Missa brevis și Missa Papae Marcelli. Missa brevis a fost publicată în anul 1570 și este împărțită în mai multe segmente specifice: Kyria, Gloria, Credo, Benedictus și Agnus Dei. Missa Papae Marcelli a fost publicată în 1567 și a fost creată în onoarea Papei Marcellus al II-lea. 

Este compusă liber, fiind o lucrare originală, care nu copiază fragmente din alte compoziții anterioare. Se interpretează, în general, folosindu-se șase voci, însă intervențiile vocale diferă de la un segment la altul. O însușire specială a acestei opere este faptul că Palestrina optează pentru menținerea acordurilor în anumite momente, cu scopul de a oferi claritate textului, din punct de vedere acustic.

William Byrd a fost elevul lui Thomas Tallis și a rămas în istorie atât mulțumită artei sale, cât și grație modului în care a rezistat în lumea religioasă a Angliei protestante, deși, de fapt, credința sa era de natură catolică. 

Așadar, Byrd a inventat muzică potrivită pentru ambele categorii de credincioși și a publicat o mulțime de lucrări de acest gen, deși își asuma un risc considerabil, mai ales în ceea ce privea interpretarea celor catolice (cel mai probabil, acestea erau cântate doar în anumite contexte private). 

El a fost un inventator al unor noi forme de muzică liturgică, aducând tehnici inovatoare în domeniu și contribuind la evoluția structurii de imn. Great service este una dintre cele mai apreciate compoziții ale sale, iar operele special create pentru virginal (instrument muzical vechi, cu claviatură și coarde) sunt cuprinse în două volume. 

William este unul dintre maeștrii renascentiști, îmbogățind cultura acelei vremi cu aproximativ 470 de creații inedite, care au ieșit în evidență prin faptul că, deși au fost inspirate de caracteristicile compoziționale ale timpului respectiv, conțin armonii și calități diferite, în care se pot regăsi identitatea și originalitatea artistului.

Giovanni Gabrieli și unchiul său, Andrea, au fost unii dintre cei mai originali și mai prolifici compozitori din ultima parte a Renașterii. 

Ei au revoluționat muzica prin creațiile lor, care se caracterizau printr-o varietate complexă de texturi acustice, instrumente, voci și efecte sonore. Gabrieli era compozitor, dar și organist și profesor de muzică, iar acest lucru i-a oferit perspective care l-au ajutat, apoi, în operele sale. 

Cele mai renumite publicații sunt Sacrae symphoniae și Symphoniae sacrae. Acestea erau interpretate de către o mulțime de instrumente – suflători, instrumente cu coarde sau instrumente cu clape. Efectele speciale pe care reușeau să le creeze erau alcătuite cu ajutorul unei poziționări specifice a cântăreților din cor – aceștia erau așezați separat, pe voci (tehnica se numește cori spezzati). 

De exemplu, în opera Sonata pian e forte, această tehnică se aplică și la nivelul instrumentelor – ele sunt împărțite în două categorii, fiecare grup conținând patru elemente. Dinamica segmentelor și a frazelor muzicale (indicații precum piano sau forte) era aleasă de către compozitor, iar acest lucru reprezenta un fenomen nou pentru acea vreme.

Bineînțeles, în acele timpuri, pe teritoriul României de astăzi, în Țările Române, influența centrală în domeniul muzicii culte o reprezenta muzica bisericească de origine bizantină. Totuși, ulterior, la curțile domnești, datorită negustorilor și ambasadorilor străini care veneau din republicile italiene, au ajuns în țară și muzicieni care au adus stilurile specifice Vestului Europei, deschizând noi orizonturi.

Astfel, se poate spune că muzica românească de factură cultă își are originile în muzica bisericească, însă evoluția sa concretă a avut loc mai târziu, odată cu apariția mai multor genuri preluate din străinătate, care au fost prelucrate, mai apoi, de către artiștii români. Însă, în această perioadă – cea a Evului Mediu și a Renașterii – nu există compozitori de origine română care să fi rămas în istoria scrisă a muzicii culte.

În concluzie, Evul Mediu și Renașterea înseamnă puncte de pornire esențiale în apariția și în transformarea muzicii culte, ce și-au pus amprenta asupra direcției în care aceasta s-a îndreptat ulterior. Așadar, muzica cultă cuprinde, prin definiție, toate formele și genurile muzicale care au o structură fixă, creată de către un compozitor, ce poate fi redată identic de către orice interpret care urmărește respectiva partitură. 

Însă, dacă vrei să afli mai multe despre muzica cultă, este obligatoriu să intri în contact cu toate epocile care au contribuit la dezvoltarea ei. Prin urmare, fie că vrei să descoperi, cu adevărat, ce e și ce anume reprezintă acest tip de muzică, fie că vrei doar să dobândești câteva cunoștințe în domeniu, tot ce trebuie să faci este să te documentezi, luând lucrurile cronologic, cu scopul de a înțelege parcursul și procesul prin care operele muzicale au ajuns la forma lor actuală. 

De asemenea, modul în care s-au schimbat instrumentele de-a lungul timpului și noțiunile de teorie muzicală sunt alte elemente care oferă detalii semnificative despre acest fenomen. Un studiu aprofundat presupune analiza tuturor acestor factori, fără de care muzica cultă nu ar exista.

Surse foto: Pixabay.com, Shutterstock.com